Olga Ștefan (n. 1988, Hunedoara) a absolvit Facultatea de Litere din Cluj-Napoca și programul masteral „Istoria imaginilor – Istoria ideilor”. În 2019 a obținut titlul de doctor în filologie. A publicat câteva plachete de poezie în copilărie și adolescență, însă Toate ceasurile (premiul „Tudor Arghezi”, 2007) este primul ei volum asumat. Acestuia i-au urmat Saturn, zeul (Charmides, 2016), Charles Dickens (frACTalia, 2017) și Civilizații (Paralela 45, 2020), pentru care a primit Premiul „Tânărul Poet al Anului 2020”, precum și nominalizări la Premiile „Sofia Nădejde” pentru literatură scrisă de femei, la Premiul pentru poezie al revistei „Observator cultural” și la Premiul ARCCA pentru cartea de poezie a anului.

Este câștigătoarea secțiunii „Poezie” în cadrul primei ediții a Burselor și rezidențelor de creație literară Cărturești, concurând cu proiectul volumului Resursa, ce va apărea la Casa de Editură Max Blecher.



Ioana Dark

exagerez: îmi imaginez că am împărțit lumea în două, într-o mare Arizona falimentată
pe care, din pură frustrare inginerească, o crea în vis
mintea mea.

dar lumea a fost doar o cană din care beam cafea,
mutată la altă masă și spartă
fără să fi fost spălată vreodată,

o mișcare după care te ridici și lași anxietatea

să crească,
mănușa boxerului acoperită de pielea PERGAMENTOASĂ a bietei A.

atât de singură
în izba mea întunecoasă, nu mă mai inspiră decât intimitatea unor băieți
conduși la spânzurătoare pe tarlaua tatălui cuiva, prin iarna de la capătul uitării…

când m-ai sărutat la sosire, am înțeles că ne-am luat deja și bun-rămas,
și, what the hell, în inima ta erau mini-cenacluri Flacăra, la care au ars
coceni; tânguieli, gâlgâieli, contribuții la cheltuieli

să-ți ții la adăpost

suflețelul mistic, cățel de pripas
alungat de o femeie care n-a fost
mama ta…

nu-i așa că ai rămas la fel și că încă ai vrea să
apuci de braț furia cu țepi a unei virgine și
ca pe-o castană s-o izbești de asfalt?

e mare lucru să-ți închei
cataloagele cu bine, după 30, revin pasaje
din regimul celălalt, când oglinda te confrunta și cu
La Maja Desnuda, și cu La Maja Vestida,

punându-ți în scenă piesa în patru acte cu
paragrafe SEMNIFICATIVE subliniate
prea târziu
în dialogurile astea tren-de-noapte….

m-am încurcat în mrejele rimelor care nu permit atâta sinceritate sau
tihnă
să te descriu: dar, dincolo de finalul alternativ al Ofeliei întoarse acasă cu părul albit

pretimpuriu și plin de mătasea broaștei,

dincolo de psihicul fugarei, desprinsă dintr-un road-movie tăiat de-un road block,

îmi place să cred că am fost (și) strigătul tău de ajutor,

mai mult îmi place însă
resemnarea: o mână de ajutor, pe sub plapumă sau căutând un loc
la Haotica Anna.

am fost
tineri, nu și cruzi, am cunoscut frica și foamea,
și rugăciuni care n-au ajuns la niciuna dintre Sfintele Fecioare.

dacă voiai să te convertești,
ai fi ajuns
să le porți uniformele de Maici Superioare

înotând greșit spre lumină

în armura
cu un număr prea mare.




Profeția se împlinește din mers


Vestea proastă te așteaptă acasă – oricât de alb e vinul pe care îl bei când te temi, oricât de negru pământul pe care mergi,
focul casei a ars până când casa a rămas goală și te-ai umplut de fum
– ca atunci când învățai să scrii –
de cerneală.

ridici la gură
o călimară – ca pe-un tovarăș necredincios, apuci sticla de gât
și o spargi.

îmi sunt tot mai dragi cuvintele care construiesc realitatea din pământ amestecat…
am adormit la soare când erai viu; când m-am trezit,
erai deja mort și îngropat –

dacă scriu într-o limbă pe care zeii n-o știu, nu sunt inspirată – fac autodictare,
și totuși, tată,
vin din suplețea cu care ți-ai trăit poemele ca pe niște vieți „una după alta/ unul după altul”, îmi
amușin vânatul cu nasul educat în ultima generație de câini
din haita Hecatei…

Scrie, pentru că ești la mâna umorului altcuiva, și râsul lui nu seamănă
cu ideea ta despre veselie. Scrie, pentru că au conceput deja
leagănul de copil, degetul supt, câteva sicrie
din lemn din care n-ai de ales.

Pentru că mai am de mers, merg,
până unde mai am de mers și le trimit vestea că sosesc
ca pe vremuri, postav în care se lăfăie, mai frumoasă decât am fost eu,
un portret – mama epuizată, dar fericită, fluviul blând, scos din matcă,
sânul ei stors de vlagă,

tatăl care și-a câștigat (cu prețul umanității) copiii într-un proces
de custodie
televizat,

scrie – când
nu poți fi această mână lungă (de dreptate, de mamă, de fluviu, de nebun de legat), ești
sânul refuzat, care-a făcut mucegai – înflorire nu e ce credeai –

înfrântă în spiritul banderolelor apologetice care fac
să se vândă un autor distins cu premiul Nobel,

la apa noului Babilon, am compus discursul de respingere a acestui model – jumătate erou civilizator
pornit într-o călătorie de navetist prin comune impracticabile, înțepenit în iarna din turbă rece a unei lecții de geografie, jumătate regină-copil uitată la mal,
să-i scrie
Epopeea ca pe-un Abecedar (pe care n-o să-l ia nimeni în serios):

până la primăvară, mai ai o mie de probe
și-o să ieși, gras și mănos, din morminte – cu tine încep recoltele pe care nu le poți vinde,

să-ți amintești că toate pădurile se-ndreaptă spre destinul „ca-n palmă”
al unui cimitir
și că a fost mult, dar a rămas foarte puțin,

nu sunt tristă.

când li se adresează
oamenilor ca noi, zeii nici măcar nu există.


Copii fără părinți

eram copii fără părinți, întorși din drum, secătuiți, născuți într-o zodie sentimentală.

nu ne-am ținut nici de urât, nici de cald.
captivi ai sufletului tău din banlieu-dortoir,
ne-am mutat proiectele în coșmar. n-am întâlnit oameni buni,

doar cămătari dilematici, foști cizmari morali,

ne-am pocăit și, cântând imnuri de slavă, răcneam:

ți-ai răcit gura de pomană.

exista o cale, dar ni se părea prea modestă, inegală,
n-o alegeam.

cum și despărțile noastre succesive
aveau tot mai mult ceva dintr-o tranzacție ilegală,
când mimezi generozitatea ca isterie,
faci deschidere de card
și dai tot, lichidezi.

am pătruns în viețile noastre fără confort, cu bocancii
de la chinezi
plini de zloată… ca un glonte tras într-un om care se grăbește acasă/
conversațiile au despicat aerul surdo-mut dintre dimineața competiției
și școală.

cât am supraviețuit, am fost perechea ideală,
un loc plin de speranță ca o boală doar cu ceva mai puțin gravă
decât ne-o imaginam…

a fost candoare, apoi a năvălit paranoia –
acoladă în ecuația perfectă în care nu existam,

o fereastră spartă, o ușă trântită în care ai uitat un rând de chei,
deși știam că nu va fi ok, am venit comandată doar de ambiția debilitantă
să-mi țin cuvântul de pionier:

o uniformă roasă în genunchi și în coate păstrând sub căptușeală o
fițuică la mate pe post de talisman pentru zilele când

sufletul se va fi mototolit între coaste…

îți mulțumesc pentru singurătate? nu. pentru ghemul de sârmă din cupru
pe care mi l-ai lăsat și tu deasupra capului, să mă deșir.

câlți și spini în stomac, suvenir din ziua când ai plecat, cu o pungă de gheață
pe piept și cu tot mirosul de mucegai care te trece prin viață
și peste frontiere.

nu ți-am salutat
emoțiile, dar, ca pe stridii, direct din cochilie, le-am savurat,
și
povestea optimistă despre justa valoare a inelului amanetat
a ajuns, acum că anii trec, un strigăt de disperare, nu de plăcere,

o vedere din emisfera dreaptă a unui creier de
sociopat,

miroase a mamă pe străzile Imperiului Roman, a rușine, a milă, a miere,
a cocină și-a așternut curat, a lapte acrit și-a rahat, taximetrul vieții în care-ai urcat beat
îți aduce lumina de paști într-o plasă,
pe 12 ale lunii.

sfârșitul chefului e și sfârșitul lumii.




sursă imagine: unsplash.com