Absolvent de Litere, Jérémy Thiébaud este poet și lucrează ca jurnalist de călătorie. Poezia sa descrie momente de căutare a sensului, versurile sale încercând să redea semnificație banalului cotidian care aparține tuturor. Vorbim despre o poezie vizuală care caută un răspuns, o reprezentare a ceea ce poate să nu aibă unul: viața. Publicată în mai multe reviste, primul său volum de poezie, Les Maisons vides, a fost lansat în Franța în 2021.





Dezastru

Totul începe
normal:

cafea neagră
servită
într-un vas alb
cu toarta ciobită

Fereastră deschisă
spre sud
pentru a aerisi oboseala
dimineții

Pâine prăjită
tartinabilă
paralelă cuțitului
cu vârful mânjit de unt

Tu,
În fața mea,
cu coatele pe masă
cu capul plecat.

Cine ar fi putut prevedea un asemenea moment?

Prima mușcătură
sinceră.
Vărs în paharul cu lapte
un sentiment.

Nu.
Nu mi-e foame în dimineața asta.

Tu ai plecat
satisfăcută,
fără să vezi
adevăratul dezastrul
rămas pe masă:

Nu te mai iubesc.


Trezit cu fundu-n sus

Astăzi,
la dracu cu
tot
nu fac
nimic.

Nu încep
cu riscul
că trebuie să termin.

Fac o pauză,
o revoltă
la orizontală
împotriva acestei lumi
verticale.

De ce m-aș ridica?

Ce ar schimba acțiunea mea?
Nimic.

Ziua va ceda
mereu
înaintea nopții.

Pe o parte a lumii
va fi vară,
pe cealaltă
iarnă.

Și
mersul meu biped
nu va schimba
absolut nimic acolo.

Gravitația
va fi tot timpul la locul ei.

Trezit cu fundu-n sus,


cafeaua mea nu va cădea
nicicând
pe tavan.

E în firescul lucrurilor.

Și-apoi,
cine va remarca
că nu sunt acolo,
în stradă?

Cu siguranță nu
trecătoarea necunoscută
cu părul lung brunet.

Nici
șoferul de autobuz
obosit să înceapă
atât de devreme.

Brutăreasa?
Poate…
Nu.
Ceea ce-mi dă
în mod obișnuit
va ajunge într-o altă mână
la același preț.

Ochii care trebuiau
să se uite la mine
vor privi
un altul.

Lanțul va continua,
înlocuind veriga mea.

Fără tăietură,
Fără lipsă,
Fără absență,
Fără mine.

Și totuși,
m-am trezit
din nou
după ce adormisem
a doua oară
și m-am hotărât
să mă ridic.

De ce?
Nimeni
nu poate trăi viața
în locul meu:

Trebuie
să mergi la muncă.


Ursa mică

Cerul e încărcat.
Un veritabil
butoi cu pulbere
amorsat
gata să ia
foc.

Și totuși,
nimic nu se întâmplă,
încărcătura nu e descărcată.
Niciun sunet.
singur
cerul
cade
în ghemotoace
               albe:
ninge
și sunt sigur
că asta nu-i altceva
decât
moartea
ursei polare.

Asta ar explica totul:
culoarea
                albă,
căldura
              glacială,
liniștea
              apăsătoare
și gălăgia
             pătrunzătoare
a ursei mari
          mama
care plânge
dispariția
fiicei sale
ucise de un vânător
în spatele norilor gri.


Greața

Speriat de ziua de mâine,
de fricile sale,
stomacul meu absoarbe,
încordat,
îngrijorări gestante.

Mi-e rău, mi-e greață,
nu de Sartre,
ci de poeți.

Cred că o să vărs,
o speranță sau două, un vis ici,
un proiect colo.
Ce-o să-mi mai rămână?

S-a zis cu limbajul, ioc
cuvinte, doar nevoia
de a mânca, de a trăi. Nu servesc la
nimic

descrierile.
Inutile.
Lucrurile sunt.
Zero barat.

Vrem farfuria, nu meniul.
Ai înțeles? Țipă.

Bebelușului îi e foame,
mă trezește noaptea. N-avem lapte,
doar lacrimi. Bea
inimioară, sunt fierbinți.

La mine-n brațe,
calmează-te.

Iată-mă consolând suferința…
Am trăit s-o vedem și p-asta.


Minotaurule, unde ești?


O adiere de vânt
intrată pe fereastră
mi-a deșirat
puloverul.

Gol,
am urmărit firul
pentru a descoperi curenții de aer
în întreaga casă.

Era ca și cum te-ai afla
în mijlocul oceanului,
o furtună care transforma în valuri
firele de lână
odinioară așezate.

Am coborât scările
care trosneau
precum carena unei bărci
sub lovituri de tun.

În subsolul casei,
sub pietrele oceanului,
era întuneric,
un întuneric vicios
și profund
pe care n-ai cum să-l bănuiești decât dacă
ai atins Groapa Marianelor.

La capătul puterilor,
înfricoșat,
am strigat:
„Minotaurule, unde ești?”

Niciun răspuns,
niciun ecou.
Doar zgomotul valurilor de lână
care amortizau strigătele mele de ajutor.

„Minotaurule, unde ești?”

Tot nimic.

În această casă mare,
nu era nimeni
cu excepția
proprietarului:
eu.

Am atins fundul,
m-am întins pe jos
pe pământul pe care-l credeam bătătorit
de copite de tauri
și am găsit un fir,
un fir de lână.

De acolo,
m-am lăsat în bătaia vântului
pentru a mă ridica la suprafață
și am descoperit pe unde
fugeau curenții de aer:

o ușă larg deschisă,
la parter, pe care o numeam
intrare.
N-a existat niciodată ieșire în labirinturi,
nici Minotaur.


Accident


E
în mine
această senzație stranie
că sunt deja mort
în India;

Decapitat

în tren
de un peisaj.

Am evitat
la limită stâlpul,
dar asta nu mă-mpiedică
ca de atunci
să mă simt
fără

cap.


Mesaj stradal

Zoro. Târfa târfelor. Pace și Iubire. Te scot din minți.
Un număr de telefon.
Idiot. M+F. O inimă. O pulă.
Te iubesc.

Toate astea
desenate pe o poartă metalică în spatele bisericii.

Poate că fix ăsta e
secretul
pentru a-ți marca existența:

Să scrii cu vopsea neagră permanentă
în locurile publice

un cuvânt de iubire,
un cuvânt de ură,

fără semnătură.


Ghicitori

E bleu
gri
și galben.
Nu,
nu e o ghicitoare.
Îți descriu
pur și simplu
în trei cuvinte
un apus
de soare
pe care
nu-l vezi
de pe patul de spital.

Verde,
portocaliu,
roșu…
Asta-i ușor.
Sunt pletele
copacului
care se ofilește
în fundul grădinii.

Uite:
bleu,
bleu
și bleu.
Nu,
nu e un cer
fără nor,
nici un cer
foarte albastru.
Nu e nimic altceva
decât marea
pe țărmul
pietros
la zece minute după prânz
la mijlocul lunii august.

Da,
îmi bat joc
de tine.
Ce?
Ce spui?
Negru?
Foarte negru?
Închis?
Foarte închis?
Fără pic de alb?

Sunt ochii tăi
închiși
care noaptea
privesc
becul stins
din tavan.

Hai zău,
glumesc.
Răspunde…

Mă auzi?

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here