Petar Matović (1978, Užice, Serbia). A terminat studiile de literatură sârbă la Belgrad. Scrie poezie și eseuri, publică în periodice și este reprezentat în mai multe antologii din țară și din străinătate. Poeziile îi sunt traduse în mai multe limbi: poloneză, engleză, germană, suedeză, franceză, italiană, spaniolă, catalană, portugheză, galiciană, română, macedoneană, slovenă, slovacă, maghiară. A publicat mai multe volume de poezie: Piese de cameră (1996); Valizele lui Jim Jarmusch (2009); De unde vin castorii (2013), Dintr-o republică fericită (2017), precum și o antologie de autor, Nu pâine, ci morfină – poeme alese (2019). A câștigat premiul Treći Trg pentru volumul de poezie Valizele lui Jim Jarmusch și premiul Branko Miljković pentru volumul de poezie Dintr-o republică fericită. Trăiește în Požega, Serbia.
Depozitul de deşeuri al Europei
I live on the Balkans, povestesc turiştilor din Uniunea Europeană,
I write poetry, explic cu ce mă ocup;
ei dau aprobator din cap, pensionari
din fabrica Volkswagen din Wolfsburg:
nu mă îndoiesc – poezia Balcanilor e o destinaţie exotică
pentru turiştii vest-europeni.
Vântul ridică poalele fustei unei nemţoaice bronzate,
o doamnă în vârstă cu colier țărănesc din monede de aur,
ascult vocile dure care pronunţă numele ţărilor
ale căror limbi nu mai am voie să le înţeleg:
Montenegro, Croatia, Bosnia and Herzegovina, Serbia.
Şi se remarcă restabilirea monarhiei:
cu înflorirea liliecilor din oraşelele sârbeşti
în această primăvară feudalismul revine neîndurător.
Mă alin cu faptul că merge comerţul,
că merge piratarea CD-urilor, a produselor cosmetice…
În centrul acestui mic oraş din sudul ţării
încearcă să mă convingă că dincolo de graniţă e orientul,
iar totul constă în melanjul silabelor ceainiz, ţigănieşti
şi serbeşti.
Soarele, în magma vestului, a apus brusc peste buza mea,
o muşc – mă mănâncă limba – îmi strâng marfa,
plec din piaţă fără să mă-ntorc… În spatele meu
scârţâie, clocotește, străinii grăiesc cu localnicii.
Există oare o soluţie, în afară de dragoste, pentru Balcani,
depozitul de deşeuri oficial al Europei.
Tăişul neîntrerupt
Te aşteaptă autostrada, o dimineaţă strălucitoare
din septembrie, o coloană de maşini
cu ochi împăienjeniţi şi office-urile tăcute, impecabile.
Oricât de mult ai desface nodul
cravatei, tu ştii că este o funie care
nu cedează, care îţi pomeneşte, în mod fiabil,
de ierarhii, norme şi achitări.
Sub podul râului din capitală
o lebădă şi un octombrie ploios, o barcă
turistică uitată în vântul
văluros, şi un căpitan care lipseşte –
aceasta este imaginea evadării, care acum
reînvie în conştiinţă.
Fulgerele din vis pătrund
prin perdelele subţiate din cameră
spre pâlpâiala reclamelor cu neon.
Noaptea, tăcerea din periferie
avertizează. Nimic special,
sunt doar gândurile cu care trăieşti
deja obişnuit, precum şi cu facturile la utilități.
Tăişul neîntrerupt te căleşte
pe muchie.
Nu vreau despre Auschwitz
Nu face fotografii, m-au sfătuit
înainte de călătorie, las’ să te învăluie
să te copleşească.
Eşarfele de rugăciune atârnau
în vitrine, ireale
aşa nemişcate.
Apropie-te cu veneraţie,
am auzit.
It was fun, a spus o studentă
americană la ieşire, în timp ce
obiectivul se retrăgea în trupul camerei.
Lumina spoturilor înflorea pe sticlă:
dincolo de ea erau tonele de păr de om.
La întoarcere acasă mă sărută dievușca, ghidul
din complex, simt atunci cum praful
coboară de pe hainele şi pielea ei şi cucereşte apartamentul nostru.
Scrie despre asta, spune o cunoştinţă, este
un motiv bun.
Sub iluminare nu licăreşte
nicio particulă, nimic: dincolo de
peretele de sticlă se-ngrămădesc geamantane.
Reduceri speciale ale companiilor de transport
pentru bilete dus-întors până la Oświęcim.
Muntele de încălţăminte din vacuum
ar dispărea într-un singur pas.
Niciodată nu s-au ponosit tălpile acelea.
În acel oraş mic n-am avut încotro
şi am citit despre Holocaust.
Acum trăiesc la Kraków, sunt suveniruri
peste tot. Nu vreau despre Auschwitz. Ori
de câte ori mă gândesc la locul de unde vin, tac.
Coridorul
Drumurile se răsfiră ca zaţul dintr-o ceaşcă întoarsă
de cafea, viziuni haotice. Maşini la ora de vârf: brusc
pe străzi se înmulţesc teniile: sunt un inel
al unui parazit imens, respir cu voluptate aburii
de petrol: liniştea de după serviciu, ceva în ce aş putea
să adorm ca un prunc: agnus dei.
Razele sclipesc pe capota metalizată, se răsfrâng în barele
fulgerătoare. Busturile din spatele parbrizelor, portretele neobosite
de la birou, de la ghişee /amintire: fără discuţie,
automat: articulaţie, ştampilă – retrovizor!/ Aici îi observ:
o istorie care te devansează pe autostradă, fără semnalizare.
Ce privelişte idilică: asfaltul scoate aburi, lucrătorii rutieri
în salopete fluorescente, drumul tremură de maşini
în ceaţa ultimelor zile de vară. Şi ce coridor teribil
– vitezometrul te avertizează profetic de lumile
prin care treci, acum deja rutinat, ca un mergător pe sârmă.
Luminişuri
De pe masă n-am luat nimic. Se aşază
praful şi dacă ridic ceva, va rămâne
un mic luminiş – va fi urât, mă tem.
Ştiu că între taste trăiesc un milion
de organisme invizibile care sunt
maltratate de aceste degete. Nu am
nici soţie nici animal de companie, sunt gol,
am doar ecranul şi cablurile. Lumea în care
nu particip o notez cu mişcările
cuvintelor de pe ecran; asta îmi ajunge pentru lumină
şi îndoială. Şi pentru pereţii persistenţi, a căror
albeală permanentă oprimă: eu mă ocup
de limite. Am grijă să fie stocaţi
electrogermenii. Uneori visez
albastru de azot şi memorii, ca trupurile
din epoca criogenă: un univers total. Mi-e teamă
de locurile de ancorare unde, ireali,
ne vom opri. Particulele vor acoperi luminişurile,
fără urme. Tăcerea devine
oceanul nostru, potopul nostru.
Întoarcerea de la piaţă
Aceste dimineţi îţi vor lumina ceva important:
gândurile suicidale se lipesc pe neobservate
de tine, ca frunzele ude de tălpile pantofilor.
Iar ziua este calmă, zăpada se topeşte şi simţi
umiditatea răcoroasă din curentul vântului de sud.
Soarele sângerează mai bine, aerul fiind atât
de saturat. Auzi o pasăre şi zici e frumos.
Însă nu eşti singur dacă sunt incidente
sau vise.
Tu nu eşti decât carne îngrăşată pentru întâlnirile
cu ghişeele, cu maşinăriile. Sunetele
cititoarelor de coduri de bare, ale caselor de marcat
fiscale, ale terminalelor POS te urmăresc în ritmul
monoton al rutinei: ecoul cel de toate zilele.
Descurcându-te versat printre coloanele
de maşini de-a lungul drumurilor nesfârşite,
aburii de petrol îţi încălzesc alveolele. O,
ce îmbrăţişări trădătoare ale căldurii!
Prin ele îţi revii: tandreţea
şi intimitatea cu care te întorci acasă
doar pentru răscumpărare, o altfel de bucurie.
De la graniţă
Pentru că nu poţi să scrii decât la graniţa
catastrofei. Când lumina de alarmă umblă
şuierând prin somnolenţă. Şi face ca vasele sanguine
să se umfle până plesnesc. De parcă nişte faruri
înnebunite nimicesc orizontul. Într-o durere
de ganglioni paralizantă. Ca în cursul unui interogatoriu. În timp ce
în beznă licăresc acele unui ceas de mână sub
o mânecă suflecată. Unde sângele ţâşneşte pe
ziduri într-o lumină pâlpâitoare.
/Pe fundul retinei îmboboceşte roşul.
Prin albul ochilor. Niciodată de la flori./
Dar astea sunt doar împotriviri. Faţă de salutul ca la vecini
între doi profitori reveniţi în ţară. Faţă de triumful ojei roşii
de la ghişee. Faţă de sclavia creditelor. Faţă de durerea şi tandreţea
unei parcări părăsite în timp de recesie. Faţă de tăcerea
carieristă. Faţă de cutremurarea orizontului din craniu
când un peţiol atinge asfaltul, în zgomotul
traficului. Faţă de soarele care, la apus, se retrage
de pe vârfurile defileurilor de zgârie-nori, amintindu-ţi
de copilărie. Şi trebuia să fie asfinţit.
Starea în care nu se scrie.
Traducere de Goran Čolakhodžić și Adrian Oproiu
sursa imaginii: Ivan Aleksic, unsplash.com