Ion Agaci s-a născut la 7 octombrie 2000 în satul Pitușca, raionul Călărași, Republica Moldova. A absolvit cursurile gimnaziale ale Liceului republican de muzică „Ciprian Porumbescu” din Chișinău și în prezent studiază la Colegiul Tehnic „Dinicu Golescu” din București. A publicat în antologia unsprezece, coordonată de Dumitru Crudu, și în rubrica „noise poetry”. A debutat cu volumul Șampanie pentru acest sfârșit, apărut la Editura Tracus Arte în 2021. Pasionat de cinematografie.

mai confortabil decât toate paturile
moale și cald
cu plăpumi ușoare și perne în care
capetele noastre s-ar adânci
în căutarea unor vise utopice și reconfortante.
lumea asta ar putea fi un pat mare de tot
ar fi atât de mult spațiu destinat iubirii și creației
am fi toți împreună și nu ne-ar fi dor de nimeni.

e adevărat că ar putea apărea
din când în când și câte-o supărare,
o noutate mai greu digerabilă
abateri de la ordinea liniștii, igienei
nevoia de extensii, certurile
nevoia de singurătate
lenea, ca și sărutul, trebuie furată,
ca să fie dulce

dar mă gândesc că pentru momente ca astea există destul loc pentru meditații
sub pat
acolo unde oricine-ar înțelege
valoarea compromisului și
nu e asta o problemă cât faptul că

deasupra noastră vor începe cu timpul să se construiască blocuri supraetajate
iar lumina soarelui nu va ajunge la noi decât în ultima parte
cerul va deveni tot mai îndepărtat
țevile din canalizările lor vor atârna
spânzurate ca niște decoruri
ieftine și părăsite
aerul va deveni condensat
iar zgomotele lor,
ca niște jucării împrăștiate și toate puse în funcțiune, nu ne vor da pace.
de aceea, cu siguranță cred că
într-o dimineață unul dintre noi nu va mai rezista
și va decide să se angajeze,
deasupra noastră
apoi fiecare pe rând, iar
lumea va reveni la normal,
un pat doar pentru cei care
nu-l vor mai avea.


peretele ăsta e atât de cald
mamă e atât de cald că-ți vine să te lipești cu spinarea de el
și să te freci ca o pisică
să-ți iasă toate sărurile acumulate să-ți iasă toată umezeala din oase.
uite cum tot mai mulți ne privesc cu poftă
și vor să se alăture, vor să încerce ceva nou
vor să încerce peretele,
însă peretele ăsta e limita mamă
te lovești de el cu capul, te zguduie și-ți pierzi mințile,
după el, pe partea cealaltă
se freacă de el morții.
nu simți tensiunea cu care se zbat să încapă,
să încapă tot mai mulți în spinările noastre?
peretele ăsta e zidul berlinez mamă
da, e zidul ăla care nu mai există,
dar tot încă-i împarte pe frați în două tabere
și tot încă nu-i permite soarelui să ajungă-n patul cel mare


el luase o bucată de cer în rate
dar nu știa încă la ce-o să-i folosească
poate, se gândea el, că dacă va avea această bucată de cer
va reuși să obțină din partea celorlalți o atitudine mult mai respectuoasă.
cu toții aveau în posesia lor lucruri cât de cât prețioase,
chestii folositoare ca divertisment, valori moștenite de la ai săi
chiar și talente, chiar și principii.
se gândea că lucrurile nu vor rezista când aceștia-și vor lua rămas bun de la ele
și ele își vor scădea valoarea până la zero pentru a nu putea fi părăsite niciodată.
avea în curte un arțar înalt în care se urca în fiecare seară ca să ajungă la înălțimea cerului,
era mic și crengile, chiar și cele mai subțiri îl țineau bine,
dar cerul tot departe era, nu-l putea atinge, nici pipăi ca pe un lucru pe care-l posedezi, chiar și în rate
își dădu seama că era vina arțarului, că nu era destul de înalt, dar nu avea niciun alt copac prin preajmă, într-o zi însă
a observat pe acoperișul casei sale o antenă îndreptată spre cer
se gândise că antena e cea care-i va aduce bucata de cer în palme așa că și-a pus în plan să se urce pe casă,
dar nu știa încă cum, după multe tentative eșuate
găsise o țeavă subțire de gaz care se ridica până la streașina casei,
așa că s-a agățat de aceasta ca pompierii din desene animate și s-a ridicat pe acoperiș, era obosit, nu-nțelegea de ce îi ia atât de mult efort să se cunoască cu bucata lui de cer
care era a lui totuși
ajunse la antenă și o mișcă
nu se întâmpla nimic
o îndreptă în altă parte a cerului
și tot nimic nu se întâmpla
de jos se auzeau țipând cei care trăiau cu el în curte, ce faci acolo, coboară, aoleu, e vremea mesei,
ne-ai stricat conexiunea
începu să simtă cum i se ridică în piept vina și inima
accelerându-i, se gândi că nimeni n-o să-l mai respecte din cauza asta,
voia să coboare dar nu-și dădea seama cum
așa că a decis să sară de pe casă în grădina cu flori, cei din curte se certau, se întrebau cum de n-au prevăzut una ca asta, când el a căzut la pământ.
au alergat să vadă dacă-i întreg, dacă nu s-a lovit,
el și-a ridicat capul, nu avea nicio zgârietură, s-a ridicat pe fund
și s-a uitat spre cer scuturându-și mâinile de pământ,
ceilalți îl certau, îl întrebau cum se simte, îl mângâiau, iar el părea că nu-i aude deloc
zâmbea de parcă ceva la fascinat mai mult ca oricând.


cățeaua hipersensibilitate
stă în piața libertății ca într-o curte îngustă și latră la fiecare trecător
e hrănită cu măduva celor mai mari oase
tratată cu cea mai mare grijă
ca să absoarbă din preajmă toate strigătele,
cele mai precare strigăte, cele mai muzicale,
să absoarbă tot ce a îmbibat de-a lungul anilor cimentul și pereții
asfaltul și barierele.
apoi să inginerească din ele un cântec frumos de limpede și clar în toate limbile
așa încât piața libertății să se umple treptat cu oameni, și când vor fi destul de mulți
cățeaua hipersensibilitate va porni cântecul și toți se vor topi ca niște înghețate cu prea multe bile.
se vor topi ca ghețarii polilor
lent și indispensabil.
se va da cod rosu de spaimă la nivelul țărilor.
toată vina va cădea pe guvernări
guvernările vor încerca să liniștească masele prin comunicate diplomatice și soluții incredibile.
pentru cei mai nefavorizati și cei mai triști
cântecul cățelei va fi cea mai potrivită modalitate de sinucidere
lentă și indispensabilă,
pentru toți ceilalți cântecul va deveni un chin.
mint.
uit mereu câte-un detaliu
mereu ceva neașteptat de bun
așteaptă să să epuizeze toate scenariile
ca să devină în sfârșit suficient de bun.
asta nu-i o zonă de confort din care ieși
conștiincios ca să crești
asta-i o zonă de confort din care ieși ca să intri în alta
din care să ieși ca să intri în alta
până găsești una în care te simți mai confortabil ca niciodată
din care să ieși ca să crești


sunt la limita permisă confesională
așa că îți scriu pe factură
și urmează să plec.
cred că vreau să spun ceva important
dar de fiecare dată când încerc, ratez
de aceea termin prin a spune ceva sincer.
două decenii de revoluție intimă
iar afară ninge
de parcă vrea să ascundă urmele unei infracțiuni petrecute recent.
eu știu că nimic nu s-a întâmplat
e 2 spre dimineața
merg spre benzinărie
să-mi cumpăr cel mai scump pachet de țigări
cu gândul că așa pot compensa faptul
că mă simt de parcă aș fi o factură la energie
pentru care te împrumuți lunar ca s-o achiți.
mă îndepărtez suficient de mult încât să captez cu privirea
cadrul întreg al benzinăriei
și recunosc pentru mine însumi
că aș vrea să oprească cineva cu mașina
să mă întrebe încotro am nevoie să plec,
dar trăiesc chiar aici
trăiesc câte puțin în fiecare
și fiecare trăiește câte puțin în mine.

sursă imagine: unsplash.com