Jack Gilbert (1925-2012) a fost un poet american, absolvent al Universității din Pittsburgh în 1954 și al unui master la San Francisco State University (1963). Între 1964 și 1967 a trăit și predat în Anglia, Danemarca și Grecia. A publicat Views of Jeopardy (1962), Monolithos (1984), Kochan (1984), The Great Fires: Poems 1982-1992 (1994), Refusing Heaven (2005), Tough Heaven: Poems of Pittsburgh (2005), Transgressions: Selected Poems (2006), The Dance Most of All (2010) și Collected Poems (2012).
Logodit
Îți auzi mersul prin
zăpadă. Auzi absența
păsărilor.
O liniște atât de-adâncă încât asculți
șoaptele dinăuntrul tău. Singur
în fiecare dimineață și, mai mult încă,
noaptea. Se zice că ne naștem singuri,
ca să trăim și să murim singuri. Dar nu-i adevărat.
Ajungem astfel din pricina timpului, a norocului,
sau a nenorocirii. Când lovesc bușteanul, înghețat
în grămada de lemne, ca să-l eliberez, scoate un
sunet de o desăvârșită răceală,
ce trece neîntinat prin valea-ntreagă,
asemeni țipătului unei ciori, răsunând neașteptat la
capătul mai întunecat al amurgului, trezindu-mă în
miezul unei vieți. Negrul
și albul meu împerecheate cu acest nepăsător peisaj
de iarnă. Îmi vine în minte luna
în timp ce intru puțin, încercând să găsesc albul
printre pinii aceștia lipsiți de culoare.
Încercând să las ceva în urmă
Era o mare tandrețe în tristețea pe care o simțeam
când mă duceam acolo. Ea știa cât de mult
îmi iubesc soția, știa că n-avem niciun viitor.
Eram ca niște răniți care se ajută unul pe altul
așteptând sfârșitul. Acum mă-ntreb
dacă înțelegeam ce fericite erau acele după-amiezi
daneze. De cele mai multe ori nu vorbeam.
Adesea aveam grijă de copil, în timp ce ea
trebăluia prin casă. Îl schimbam și-l făceam să râdă.
Spuneam încet „Pittsburgh” de fiecare dată
înainte să-l arunc în sus. Șopteam „Pittsburgh”
cu gura lipită de urechea micuță și-l aruncam și
mai sus. Pittsburgh și fericirea sus în aer.
Singurul fel în care puteam lăsa și cea mai mică urmă,
astfel încât toata viața fiul ei avea să se bucure
fără să știe de ce atunci când cineva va vorbi despre dărăpănatul
oraș al oțelului din America. De fiecare dată aproape
amintindu-și ceva, important poate, care s-a pierdut.
Spune-mi că mă iubești
Oare îngerii patului ei sunt tot cei care
vin lângă mine când sunt singur într-al meu?
Oare copacii verzi de la fereastra ei
au culoarea pe care o văd eu la prunele coapte?
Dacă ea vede mereu invers
și cu susul în jos fără să știe,
ce șansă avem? Mă urmărește
sentimentul că-mi spune:
„stăpâni îmblânziți ai morții, avalanșe,
râuri și momente de trecere”,
iar eu îi răspund: „Da, da.
Pantofi și budincă”.
Puncte culminante și interstiții
De cele mai multe ori ne gândim la viață ca la un șir de întâmplări excepționale
și necazuri. Din căsătorie ne amintim copiii,
vacanțele și urgențele. Lucrurile neobișnuite.
Însă adesea partea cea mai bună e atunci când nu se întâmplă nimic.
Felul în care o mamă își ridică fetița aproape fără să-și dea seama
și-o ține-n brațe în timp ce traversează Strada Waller
vorbind cu altă femeie. Cum ar fi dacă ar putea
să păstreze toate acestea? Viețile noastre se petrec
între clipele memorabile. Am pierdut două mii de mic dejunuri
obișnuite cu Michiko. Ceea ce-mi lipsește cel mai mult când mă gândesc la
ea sunt lucrurile simple pe care nu mi le mai amintesc.
O descriere a fericirii la Copenhaga
Toata ziua aceasta fără vânt, a căzut zăpadă
în Grădina Regelui
pe unde mă plimbam, desăvârșindu-mă și-mbătrânind,
părăsindu-i, unul câte unul, pe toți:
îndrăgostit la întâmplare de cuptorul
paradisiac al minții mele. Acum stau pe-ntuneric
visând un soare de marmură
cu duritatea lui. Scriu asta
să vă spun că nu mă mai întorc.
Să vă povestesc despre viața mea intimă
printre oameni care trebuie să lupte cu propriile inimi
pentru a simți ceva, de parcă ar fi
nefiresc. Ceea ce reușesc să fac ziua
încă se prăbușește-n timpul nopții. Dar eu merg mai departe,
călăuzit de cultul cargoului, simțind orb cum coboară zăpada,
învățând să-nfloresc închizându-mă.
Traducere de Alina Cherata