Dan Negară este unul dintre tinerii poeți basarabeni ce frecventează Cenaclul Republica din Chișinău, coordonat de scriitorii Moni Stănilă și Alexandru Vakulovski. Pasionat în egală măsură și de literatură și de IT, el scrie o poezie în care lumea realității virtuale, clădită pe coduri și limbaje de programare se întrepătrunde cu cea a realității concrete, aflată într-o perpetuă deconstrucție. Anul 2019 a însemnat pentru Dan Negară momentul debutului în poezie, care s-a concretizat prin apariția volumului Triphopuri, în colecția Avanpost, la editura Paralela 45.

Poemul din deschiderea cărții, fără a avea consistența unei arte poetice de modă veche, conține în sine mai toate lumile, ideile, obsesiile și valorile pe care poetul Dan Negară le frecventează (și care îl frecventează, la rândul lor): „nu am mîncat aproape nimic azi/ doar câteva bucăți de pîine uscată în cuptorul cu microunde/ îmi place senzația de foame/ o puritate prefăcută/ în căminul nr. 1 mîncam mere sub plapumă/ nu eram pretențios/ azi nu am înghițit nimic din ce mi-am cumpărat ieri/ în sacoșe cu calendar stau asfixiate ore de muncă/ stau cuminți/ cu cât mai puține pietre arunc spre geamuri/ cu atât mai puțină lumină îmi deranjează laboratorul/ de segregare a singurătăților/ întins pe podea – o stea sovietică/ pîlpîind neregulat ca într-un film de groază/ pe coridoare ce au scuipat printre dinți în lume/ carnea care apasă tăria și apele de jos/ mă sună mama telefonul e acoperit cu jeleu/ ca o meduză sfîntă/ pășesc spre șuieratul ceainicului/ în sfârșit/ asceza unui pahar făr apă”. Așadar, pe tabla de materii a poetului se regăsesc tendința de auto-claustrare, reminiscențele trecutului sovietic al Basarabiei, atașamentul față de valorile tradiționale, simbolizate aici de telefonul mamei, dar și fuga de lumină, contracarată însă, paradoxal, de căutările mistice.

De altfel, misticismul, sau mai bine zis, căutarea unor repere dintr-o altă lume, mai bună, de care să se poată agăța în cazul unui naufragiu al lumii acesteia, străbate întregul volum, insinuându-se sub diferite forme, prin folosirea unor cuvinte sau expresii din câmpul lexical al istoriei religiilor: „mai ții minte nopțile calde de Paști”, „ca într-o stupă budistă”, „incapabil să bag degetul în rănile Mântuitorului”, „îngerii rași în cap vorbesc în limbi mai vechi ca vorba”, „prin ochii de salam fiert ai îngerilor industriali”, „aș vrea să ținem post”, „copil la botez”, „câine cu ochii ca o rugăciune”, „vagabonzi dharma” (cu trimitere la Jack Kerouak, dar tot din sfera misticii), „nu departe de o mănăstire”, „dacă un cîine are natura lui buddha”, „dumnezeu își stinge chiștocul sub pantof”, „e o uzină bionică bogată ca ochii Sfântului Francisc”, „i-a tras pe nas ca pe două linii de praf de îngeri”, „păsările cerului nu seamănă și nu seceră” (citat biblic atribuit lui Iisus Hristos), „fumăm în tăcere/ imaginându-ne că ne sărută Duhul”, „pescarii bătrâni prindeau pești biblici”, „Mântuitorul strânge la piept trupul ușor/ ca un cîntec de leagăn/ al sarei conner”.

Așa cum se poate lesne observa, termenii religioși sunt adeseori folosiți în formule deloc religioase, ceea ce nu face altceva decât să confirme că universul în care poetul se mișcă rămâne unul eminamente profan, predominat de gadgeturi, droguri, și o viață trăită sub imperiul consumerismului, dimensiunea mistică fiind mai degrabă latentă, asemenea unui germen ce trebuie să se supună unei gestații laborioase pentru a da rod. Cu toate acestea, frecvența cu care sâmburele acesta religios pare să-și dorească să sară peste etape denotă faptul că el este de fapt motorul secret ce pune în mișcare întreaga lume a poetului – o lume pestriță ce se manifestă adeseori aidoma unui accelerator de imagini decupate din diverse domenii de activitate, cu care poetul intră în contact cel puțin tangențial.

Efectul acestui accelerator este ilustrat cel mai bine în poemele în care se învecinează reprezentări vizuale din sfere deloc complementare și, ca în miracolul suprarealismului, din această alăturare bizară țâșnesc noi sensuri ale lumii: „e sîmbătă după-amiază și micul prinț/ bea o tărie prin curțile din strada bucurești/ îmi fluieră din grădinița veche/ unde căldura uitarea și urzica/ s-au strecurat ca viermele în mărul lui adam”; „suntem într-un sistem solar unde lucrurile/ sunt viață și vocea mamei se așează ușor pe ramuri/ ca un botgros cu gușa plină”; „omul privit de departe e o păpușă divergentă/ și-a recîștigat libertatea/ s-a aruncat de pe fiord norvegian/ în filmul care bate viața/ obișnuiesc să te sărut cînd deja dormi/ un obiect conștientizîndu-și existența în cădere”. Și tot asemenea suprarealiștilor, Dan Negară dovedește că stăpânește foarte bine arta de a jongla cu cuvintele, de a le aranja în context în așa manieră încât lumina să cadă pe cuvântul-sens, estompând în același timp celelalte vocabule, cărora le revine însă statutul de decor fără de care mesajul ar fi mult mai greu comprehensibil.

Dar care este principalul sens din mesajul poetic al lui Dan Negară? Poate acela că lumea în care trăim, doldora de lucruri și oameni, care se confundă între ei, de viață și moarte, care se aleargă între ele, de realitate reală și realitate virtuală, aflate într-un continuu război, nu este decât un accelerator de imagini cu combustie mistică – imagini ce ne vor purta, mai devreme sau mai târziu spre un alt univers, mai bun, în care nu va mai conta decât sufletul și bagajul său de lumină.

Volumul de debut al lui Dan Negară ne descoperă un poet angajat cu normă întreagă în slujba cuvântului, ce și-a ales ca armă, imaginarul, ca scut, luciditatea, iar ca luptă, dezlegarea marilor taine ale vieții și ale lumii.

Dan Negară, „Triphopuri”, Editura Paralela 45, Colecția „Avanpost”, 2019, 88 pagini.


pe strada castanilor

fiecare își face petrecerea sa
și nimeni niciodată nu merge în vizită
cîteva perechi trecute de 40 de ani
mă privesc și nu prea știu ce să facă
țărani trec sfios mereu înspre gară
o groază de automobile ca un fir negru
prin sistemul nostru cardiovascular
în noaptea moale
se construiește un monument falic
iar copiii secreți ai orașului
stau burdușiți în troleibuze
de la computerul de la serviciu
spre computerul de acasă
acest loc demult nu mai există
și noi împreună nu mai suntem acasă

nomazi de asfalt

au desenat flori
pe tălpile de cizmă
când vor întoarce ultimul obraz
să plece cu flori pe față
imperiul gonflabil strivește guri gonflabile

mirosul tău pulsează ca un os fracturat
al acestui locușor ascuns între dealuri

și ce este acest început
gesturi agresive de zori polari în ochi
foșnetul apei prin pădurile de rășinoase
cu rucsacul ca o inimă în spate
dacă nu sfârșitul la care am vrea să ajungem
să urlăm că suntem liberi la masa din grădină
încercând să dăm din obișnuință după ureche părul lung
acum rași pe cap și mirosind a cimbrișor sălbatic

cu bunicii sub caisul în floare
spărgând sâmburi
cu mama tata și sora urmărind cum
via ne întinde vițele
privind ca-n prima zi
cum dispar lucruri în foc

Dan Negară | Sursa foto: © Cenaclul Republica


Acest material a fost realizat în exclusivitate pentru poeticstand.com. Articolul aparține website-ului Poetic Stand și este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
mm
Absolvent de teologie şi pasionat de literatură. A debutat cu volumul de poezie „Patruzeci și unu. Eu, surdo - mutul" (editura Tracus Arte, 2018), apărut în urma câștigării concursului de debut în poezie „Traian T. Coșovei". A mai publicat poezie, cronică de carte, eseu literar și teologic în diverse reviste culturale printre care: Timpul (Iași), Convorbiri literare (Iași), Tribuna (Cluj), Urmuz (Câmpina), Revista Noua (Câmpina) si Poesis International (București).