Joy Ladin este o poetă americană, născută în 24 martie 1961. De asemenea, este profesor la Universitatea Yeshiva, unde este directoarea catedrei de limba engleză David și Ruth Gottesman. A obținut o diplomă de licență la Sarah Lawrence College, a absolvit studii masterale în scriere creativă la Universitatea din Massachusetts și are un doctorat la Universitatea Princeton. Ladin a fost finalistă a Lambda Literary Award în 2009. A fost onorată de două ori cu premiile Forward Fives, a primit o bursă American Council of Learned Societies și o bursă Fulbright. Este recunoscută la nivel național pentru discursurile sale despre gen și identitate evreiască.

Joy Ladin este autoarea a nouă colecții de poezie: The Future Is Trying to Tell Us Something: New and Selected Poems (Sheep Meadow Press, 2017), Fireworks in the Graveyard (2017), Impersonation (2015), The Definition of Joy (2012), Coming to Life (2010), Psalms (2010), Transmigration (2009), The Book of Anna (2006) și Alternatives to History (2003). A mai publicat și o carte de memorii – Through the Door of Life: a Jewish Journey Between Genders (2012) –, o carte de critică literară – Soldering the Abyss: Emily Dickinson and Modern American Poetry (2010) – și o carte de eseuri – The Soul of the Stranger: Reading God and Torah from a Transgender Perspective (2018).

Andreea Drăghici a absolvit Facultatea de Litere, secția Limbă și literatură română – Limbă și literatură germană, apoi a continuat studiile de masterat la Centrul de Excelență în Studiul Imaginii. A publicat articole și texte în diferite reviste online și offline, precum Iocanscena.ro, Observator Cultural sau Dissolved Magazine. În prezent este editor de carte și, din cînd în cînd, traduce.


Uitare

Sionul zicea: „M-a părăsit Domnul şi m-a uitat Domnul!” Poate* o femeie să uite copilul pe care-l alăptează şi să n-aibă milă de rodul pântecelui ei? Dar chiar dacă l-ar uita, totuşi Eu nu te voi uita cu niciun chip.

Isaia 49: 14-15

Cum este să-ți pierzi întreaga memorie?

Cosmopolit

Nu-ți amintești niciodată nimic, nu-i așa?
Cum te-am plămădit în pântecele mamei tale;
cum te-am alăptat; cum te-am spălat; cum te-am învățat să vorbești;

cum te-am condus la izvoare de apă?
Ți-am cântat numele cînd nu te născuseși.
Îți cînt numele acum.

Ești neștiutor ca un copil.
Cînd îți spun să strigi de bucurie,
auzi o bicicletă sau o pisică.

Uneori, amintirile despre mine se-ntorc
precum copiii pe care ai uitat că-i aveai:
o grădină; o mireasă; o imagine cu mama ta,

cel mai bun prieten, fratele tău, sau un polițist, sau zăpada, sau după-amiaza.
Cerurile strigă; muntele se face drum;
gardeniile izbucnesc în cîntec.

Ale cui sînt acestea? te-ntrebi.
Apoi uiți și te simți uitat,
ca un prunc care-adoarme

la sînul unei mame
și se trezește iar flămînd.
Mama ta ar putea să te uite, copile,

dar eu nu te voi uita niciodată.
Ți-am gravat numele
în palmele mele.

Ți-arăt copacii, te-așez în iarbă.
Te inund cu exemple ale dragostei mele –
sex și păsări, bibliotecari și abilități de viață, emoții, lumina soarelui,
compasiune.

Nimic nu se leagă.
La fiecare răsărit, la fiecare generație
trebuie să te-nvăț din nou:

aceasta e apa, acesta-i întunericul
acesta-i un corp
potrivit descrierii tale;

aceasta-i zdrobire;
acestea-s funcții corporale;
aceasta-i o reacție alergică.

Aceasta-i furia ta.
Aceasta-i a mea.
Acesta sînt eu

amintindu-ți să mănînci.
Oprește cuptorul.
Ia-ți pastilele.

Aceasta – realizarea
Că eu sînt al tău și tu ești al meu. Acesta ești tu
uitând.



Animal mîngîiat

Mîngîiați, mîngîiați pe poporul meu…

Isaia 40:1

O voce spune: „Pedeapsa ta s-a sfîrșit.”
Nu o asculți niciodată. Nu știi deloc să te lași mîngîiat.

Altă voce spune: „Plîngi.”
O asculți mereu, te face să te gîndești

la flori ofilite și iarbă ofilită
și la toate felurile în care te asemeni cu ele.
E greu să contrazici asta.

Moartea te calcă-n picioare, un animal de casă neînvățat să urineze afară
adulmecînd urme și tulpini rupte
defecînd anxietate, depresie, PTSD.

E mai bine să fii animal, nu legumă,
dar cel mai bine e să fii spirit
să zbori la clasa întîi sau la business

cu animalul ce te sprijină emoțional, corpul tău,
ghemuindu-ți-se-n poală, zburînd cu tine,
deasupra sentimentului de pierdere confundat

cu cea mai mare apropiere de Dumnezeu pe care o poți trăi.
Vrei să plîngi? Plîngi pentru asta.
Cine crezi că a creat

animalele de la care vrei să primești mîngîiere,
cîini, ponei, maimuțe, dihori
pofte pe care știi cum să le saturi,

frici pe care știi să le amuțești?
Eu le-am creat, le-am îmblănit,
trupurile lor îmi emană căldura,

iubirea mea răspunde
iubirii pe care o reverși peste ele.
Deșerturile și pustiile tale

sînt căi pe care călătoresc,
reparînd spărturile,
aranjînd stele și constelații

să-ți lumineze pustietatea.
Uneori sînt păstorul;
uneori mielul;

uneori moartea,
ceea ce face greu de amintit
că eu sînt cel care ți-a asamblat atomii,

care a încununat cu conștiință pulberea care ești.
Te duc peste tot,
de aceea, oriunde mergi, sînt acolo,

te țin hidratat, te mîngîi pe cap,
rîd cînd alergi după propria coadă,
te strîng la pieptul meu invizibil

mai tandru decît orice mamă.
Așa-i – niciodată nu ai cerut-o. Eu sînt motivul
pentru care văile tale se-nalță,

sursa vieții tale stă descoperită.
A mea este vocea ce poruncește –
imploră – ca agonia ta să se termine.

Când suferi tu și eu sufăr.
Mîngîie-mă,
lăsîndu-te mîngîiat.

traduceri de Andreea Drăghici