Regretatul Alex. Leo Șerban, plecat dintre noi mult prea devreme, în anul 2011, la vârsta de 52 de ani, a fost cunoscut și apreciat cu precădere în calitate de critic de film și jurnalist cultural. Foarte puțini oameni știu însă că prima sa dragoste a fost filologia și că în anul 1983 a absolvit cursurile Facultății de limbi și literaturi străine, secția franceză-engleză, din cadrul Universității din București. Și poate încă mai puțini știu că în prima parte a carierei sale culturale, s-a dedicat inclusiv poeziei, publicând versuri în mai toate revistele de cultură de prestigiu din România și chiar din străinătate. De altfel, debutul său absolut, întâmplat în anul 1976, în paginile revistei Chicago Review din S.U.A., a fost în calitate de poet.

Apoi, din motive cel mai probabil subiective, Alex. Leo Șerban s-a distanțat de această primă dragoste a sa, dedicându-se, cel puțin în spațiul public, exclusiv eseisticii și criticii de film. Cu toate acestea, în 2010, în urma unei discuții cu poeta Svetlana Cârstean, se hotărăște să-și publice și poemele scrise de-a lungul timpului, și-i predă acesteia, spre editare, un teanc de manuscrise, redactate între anii 1984 și 2005. Acestora li se vor alătura în scurt timp și Lispoemele scrise în 2010, în urma unei vizite a acestuia în capitala Portugaliei. În 2011, când boala îl anunța deja că pentru el timpul „nu mai are răbdare”, cere să-și revadă textele și alcătuiește volumul Alte camere, alte glasuri de ieri, ce va apărea, din păcate, postum, la editura Pandora M, prin grija aceleiași Svetlana Cârstean.

Volumul mai sus numit este alcătuit din cinci cicluri poetice, fiecare având menționat anul sau anii în care au fost concepute poemele, fapt ce ne ajută să deslușim inclusiv graficul cronologic al relației lui Alex. Leo Șerban cu poezia. Astfel, putem deduce că în anii ’80 acesta a dat o mai mare libertate de mișcare alter ego-ului său poetic, realizând nu mai puțin de trei cicluri de poeme: O provincie sentimentală (1984), aprilie orb „april is the cruelest month”( T.S. Eliot) (1985) și În alte camere, alte glasuri de ieri (1986), având fiecare o structură și o identitate aparte; apoi, vreme de paisprezece ani, probabil pentru a se dedica altor proiecte, a renunțat la a mai scrie versuri, pentru ca, între anii 2000 și 2005 să redescopere, timid, dar ferm, gustul poeziei și să scrie ciclul Grădini; iar după o altă pauză, de astă dată de numai cinci ani, să revină la perpetua sa dragoste cu ciclul Lispoeme.

Ceea ce surprinde încă de la prima lectură la poezia lui Alex. Leo Șerban este în primul rând faptul că el nu a fost niciodată doar un poet pasager, nu s-a jucat de-a poezia, nu a tratat-o ca pe un hobby de weekend. Ci dimpotrivă, poezia sa este, încă de la începuturile sale, poezie în adevăratul sens al cuvântului, și cu siguranță, ar fi fost îmbrățișat de tagma poeților și dacă le-ar fi dat spre tipar mai înainte. Apoi, la o lectură atentă, pot fi remarcate o serie de „mărci înregistrate” ce revin în bucle periodice, în diferite formule estetice, traversând de la un capăt la celălalt, întreaga creație poetică a acestuia.

Cea dintâi și, poate, cea mai reprezentativă „marcă înregistrată” a lui Alex. Leo Șerban, este tendința de a livra flash-uri, sau cadre cinematografice rapide, specifice de regulă scurt-metrajelor experimentale, printre care strecoară câte un cuvânt, o imagine, o formulă poetică menită să declanșeze în cititor resortul emoției pure. Sugestiv în acest sens este poemul ce deschide ciclul din 1984, intitulat chiar scenografie: „un porumbel pe/ marginea/ balconului// așternutul pus la/ aerisit// ceasul care/ ticăie// (mi-ai lăsat/ aceste cuvinte/ înainte de a/ pleca/ dar nu mi-ai/ spus în ce/ ordine/ trebuie așezate)”. Același stil se regăsește și în poemele din 1985, dintre care mai relevant este cel intitulat revelații: „a deschis caseta/ automobilului/ din care a scos/ un picior/ o ventuză/ o roată/ așezându-le/ ordonat pe/ trotuar// fetița și-a adus/ aminte/ de buzunarele ei/ și a scos zece semințe/ un pieptene și o/ cutiuță cu/ greieri// băiatul și-a/ întors tivul/ pantalonului/ unde ținea/ briceagul// strada ticsită de/ oameni/ e ca un fir/ electric/ visat de-un copil/ cu o clipă înainte/ să se trezească”. Acest gen de poeme „cinematografice” se regăsește în fiecare ciclu, iar în Lispoeme se dezlănțuie de-a dreptul, întregul ciclu fiind scris parcă sub forma unui scenariu pentru un documentar despre spiritul lusitan, la „75 de ani de la moartea lui Pessoa”.

O a două notă distinctivă în poemele lui Alex. Leo Șerban este întrepătrunderea – în doze de unu la unu – a imaginilor cât se poate de reale, de vizuale, de senzoriale, cu „imagini” abstracte, uneori imposibil de numit, tehnică prin care obține un dublu efect: pe de o parte oferă cititorului mostre savuroase de suprarealism bine temperat, iar pe de altă parte, stârnește în sufletul acestuia puseuri de emoție profundă. Cele mai sugestive poeme în acest sens sunt: pantazi graure – „de gramofon/ stau prinși/ favoriții/ bunicului/ tăiați cu o filă de/ calendar liliachiu/ decembrie 1910/ deschide și vezi/ pisici în papiote/ ling tăvița de/ zăpadă/ o femeie în/ redingotă/ (mătușă/ amantă?)/ aburește într-un/ pahar cu picior/ ghici ciupercă ce/ firav cîntecel/ fulguie-n prag/ motanenbaum”, ceaiul sub chiparoși – „fața încruntată a/ timpului se uită/ la noi/ pe sub chiparoși./ca un foc prin/ acele/ negre/ o văpaie a/ tristeții/ bîntuie chipurile/ noastre” sau orez – „liniștit/ într-un bob de orez/ scrii un poem// revoltat/ într-un bob de orez/ dai foc acoperișului// și se întâmplă,/ între timp,/ o groază/ de timp”.

De asemenea, aplecarea spre spiritul nipon a lui Alex. Leo Șerban, surprinzătoare într-o oarecare măsură, se reflectă recognoscibil în creaţia sa poetică. Astfel, după ce în ciclul din 1984 strecoară o serie de așa-zise haiku-uri care nu au în comun cu specia originală decât atmosfera, acestea fiind poeme cât se poate de occidentale, amintind mai degrabă de apropierea de natură a lui Walt Whitman și de micro-poemele tip instantaneu ale lui Richard Brautigan – „o ce singură ești/ salcie!/ nu mai ai nici/ umbră”; „bătrâna aceea/ a ațipit/ soare-n apus”; „o clipă cât/ iarba ridicîndu-se/ în umbra gîzei” -, revine în Grădini cu poeme în care, fără a mai invoca explicit haiku-ul, reușește să surprindă perfect atmosfera tipică poeziei nipone, caracterizată de atașamentul față de cele mai mici și mai lipsite de apărare specii ale naturii: „un fluture agățat de sanda/ sau o sanda agățată/ de un fluture// tot/una/e”; „m-am așezat/ pe un șezlong de lemn/ în mijlocul grădinii/ japoneze// sunt fericit// în jurul meu/ o fată citește/ un bărbat într-un scaun cu rotile/ citește/ o doamnă cu spatele/ probabil că citește// doar fluturii nu citesc/ pentru că scriu// și toți cei din jurul meu/ citesc/ poemele răspândite de fluturi// și toți fluturii din capul meu/ citesc primii/ ce scriu eu aici”.

Ce ar mai fi de spus despre poezia lui Alex. Leo Șerban? Faptul că, sub aspect estetic și stilistic, este impecabilă, că se aliniază perfect cu rigorile artistice ale timpului său, că ea ne revelează nu doar un poet, ci și un cititor înfocat de poezie de calitate, un iubitor al marilor poeți ai lumii (Verlaine, Rimbaud, E. A. Poe, T. S. Eliot, E. E. Cummings, Henri Michaux), dar și al unor nume consacrate ale poeziei româneşti ( Bacovia, A. E. Baconski, Mircea Ivănescu) – aceștia fiind doar cei la care Alex. Leo Șerban face referire în poemele sale, fie numindu-i, fie parafrazându-i. O poezie ce ne-ar fi lăsat mai săraci dacă ar fi rămas în sertar, și pe care ar fi trebuit să o căutăm, dacă nu ar fi fost publicată.  

Dacă ar fi trăit, anul acesta poetul Alex. Leo Șerban ar fi împlinit 61 de ani. Din păcate, el a plecat într-o altă lume, în urmă cu nouă ani. Din fericire, ne-a lăsat poezia sa. Iar din păcate, în anul 2011 când volumul Alte camere, alte glasuri de ieri a văzut lumina tiparului, editura Pandora M și mai ales colecția Cercul poeților apăruți, coordonată de poeta Svetlana Cârstean, nu se bucurau de o prea mare vizibilitate, astfel încât, cartea aceasta, postumă, a ajuns doar în mâinile celor pentru care Alex. Leo Șerban a însemnat ceva. Din nou din fericire, avem la dispoziție toate mijloacele necesare pentru o reeditare a acestui volum, ceea ce ar reprezenta o restituire, nu doar necesară, ci de-a dreptul obligatorie. Pentru că poezia lui Alex. Leo Șerban merită să stea alături de cea a poeților români contemporani.

Alex Leo Şerban | Sursă foto: Pro TV


Acest material a fost realizat în exclusivitate pentru poeticstand.com. Articolul aparține website-ului Poetic Stand și este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
mm
Absolvent de teologie şi pasionat de literatură. A debutat cu volumul de poezie „Patruzeci și unu. Eu, surdo - mutul" (editura Tracus Arte, 2018), apărut în urma câștigării concursului de debut în poezie „Traian T. Coșovei". A mai publicat poezie, cronică de carte, eseu literar și teologic în diverse reviste culturale printre care: Timpul (Iași), Convorbiri literare (Iași), Tribuna (Cluj), Urmuz (Câmpina), Revista Noua (Câmpina) si Poesis International (București).