AlexandraMălina Lipară este studentă în cadrul Departamentului de Literatură Comparată al Facultății de Litere din Cluj-Napoca. Scrie poezie, uneori și proză. A avut lecturi publice la Institutul Blecher și la StudentFest. 

Livin’ la vida loca

și m-am gândit să încep o viață nouă,
adică viața mea adevărată.
Dar e deja ora 20.34,
mașinile trec pe bulevard cu farurile aprinse
cu impasibilitatea lor obișnuită
și nu am (nici acum) curajul
de a mă arunca de la etajul șapte
spre a le opri.

(Augustin Pop)

Nimic mai concret decât a nu simți pe cineva atingându-te.
Nu-mi amintesc ultima dată când am ținut de mână un bărbat
cu care mi-am imaginat că o să mă căsătoresc și o să facem trei copii,
dar momentan îl simt pe studentul ăsta de la Comunicare și Relații Publice
cum se mișcă în mine. Știu că n-o să mă sune a doua zi și e bine așa,
nu mă văd lângă cineva care citește Paulo Coelho sau n-are dublul vârstei mele.
Faptul că a trebuit să dormim în același pat a făcut totul insuportabil.
Am plecat de la el cu noaptea în cap. De mică am vrut doar să plec.
Și mereu au plecat ceilalți.

M-am îmbrăcat, mi-am prins părul, m-am spălat pe mâini,
am urinat în toaleta băieților, m-am spălat iar pe mâini și pe față,
m-am uitat câteva secunde în oglindă și am spus că asta nu pot fi eu,
am circulat zece stații cu autobuzul fără bilet, am ascultat tot drumul
pe repeat Slide away de la Oasis, varianta acustică din ’98 în Chicago,
am oprit la Carrefour să iau cafea și vin și m-am gândit ce drăguț
e casierul păcat că trebuie să mă vadă cu rimelul întins

(le cer să ne uităm la filme triste după,
ca să nu-și dea seama că plâng
pentru că am făcut sex cu ei).

Pe la prânz, prietena mea mi-a povestit cum a încercat să se sinucidă,
apoi ne-am drogat. Toți oamenii care m-au văzut beată sau drogată
mi-au spus că încep să plâng că de ce nu m-a iubit mama. Pentru că
se-ntâmplă-n pula mea mai mănâncă o felie de pizza și-ți trece.
Cu adevărat caustică e trezirea. Când îți amintești că
mai era unul. Și nici ăla nu te-a vrut. Tristețea dintr-o cadă plină
în care fiecare traumă îți menține cu grijă capul imobilizat. Am renunțat
să mai dau din mâini și din picioare. Nu mai pot face lucruri simultan.
Am reușit deja performanța să fiu copilul pe care nu l-a vrut
niciunul din părinți și femeia pe care n-a vrut-o niciunul din bărbații
pe care i-a iubit. Într-o zi o să te trezești cu rinichii blocați și
cea mai mare grijă o să fie că mori EFECTIV și o să fie ușor.
Când trăiești singur nu te mai sperie să mori singur.

Spre seară am pus o tavă cu broccoli și cartofi la cuptor, prietena mea
mi-a reamintit să uit de bărbatul de care sunt îndrăgostită, apoi
am citit recenzii pentru penitenciarul Jilava. Sunt închis de doi ani
și e super șmecher
, zice unul. E de înțeles. Mâncare, băutură,
un pat, oameni cu interese comune. Oare tot așa îmi scrie și mie
frustrarea o recenzie pe o platformă a sentimentelor malițioase.
Sunt închisă de douăzeci de ani și e super șmecher.
Crize de nervi, atacuri de panică, resentimente, exxxtra anxietate,
recomand cu drag.
Aș vrea să mă transform într-o plăntuță
din apartamentul cubistoido-leneș al profesorului de istorie romană
pe care l-am cunoscut la mai mult timp după ce am început
poemul ăsta. Nu sunt închisă, stau aici de bună voie și e super
șmecher. Cărți, are cărți peste tot, în bibliotecă, pe rafturi,
etajere, pe mese, pe jos, în jurul patului, uneori cred că doar
a adus un frigider și un pat într-o bibliotecă și s-a hotărât că
asta e casa lui. Face o cafea absolut oribilă și râde mereu
de scriitorii care îmi plac, dar mă ține în brațe și mă mângâie
pe cap dacă plâng și nu-l deranjează că dorm în cămășile lui.

A dispărut și el. Am observat chestia asta la bărbații din
viața mea – mă resping încă de la naștere, mă înșală cu una
din colegele de apartament în timp ce mă operez, fac
stop cardiac și mor în ajunul Crăciunului când urc în mașină
să-i vizitez, își amintesc că ne despart 20 de ani la câteva ore
după ce vorbesc despre cum ar trebui să ne botezăm copiii.

Un prozator care scria că s-a îndrăgostit după ce m-a văzut
certându-mă singură cu o spatulă e acum cu o poetă
mediocră și insipidă. Le doresc doar sex la fel de prost și
cărți pe care să nu le cumpere nimeni. E îngrijorător și
noul val de poseri și poserițe care se năpustesc asupra
literaturii române, invazia ploșnițelor care put, cum zice
o altă prietenă-critic-care-predă, o combinație între
Neînfricata și Belle. Încă nu m-am hotărât dacă mă enervează
mai tare fosilele care o ard pe mod intelectual și vorbesc
ca la 1800 sau viitoarele Nine Cassian. Să știi că nu o să fii
niciodată poetă dacă îți afișezi devoalat sânii pe Instagram
și furi de la alții, Cristina:).

Am pus o melodie de la Patrick Bruel pe care o ascultăm
obsesiv și acum urmărim drama sfâșietoare a unei cântărețe
care odată cu izolarea nu mai poate merge la coafor și
e nevoită să se spele singură pe cap. Sunt rezistentă
la durere, m-am operat de trei ori într-un an și tot atunci
mi-a frânt inima un băiat pe care l-am iubit mult mult, așa
tânăr cum era, însă pot înțelege aceste mici tornade domestice
care te dau peste cap. Adevărata dramă nu a fost când
am aflat că toată viața mea a fost o minciună și am luat
în calcul posibilitatea unui test ADN sau după ce medicul
a zis că există 50% șanse ca operația să reușească și
50% să rămân oarbă, ci atunci când bunica mi-a găsit un pachet
de țigări în geacă. Îmi e dor de vremurile bune când cea mai
mare problemă era că fratele prietenului meu intrase
la pușcărie pentru trafic de droguri și îmi era frică să nu
urmeze el. Și-mi pare rău că n-a urmat.

Se aude cuptorul și așteptăm să se răcească mâncarea cât
prietena mea îmi explică de ce trebuie să stau departe de
tarot și relația cu spiritele și mă uit la ea vorbind și aș vrea
să nu se mai oprească niciodată pentru că după ce se oprește
putem vorbi despre o acțiune care s-a întâmplat deja adică
devine o amintire și în viața mea toate amintirile sunt neplăcute
și nu vreau ca ea să devină o amintire neplăcută. Crede că
ar fi bine să ne mutăm împreună și să lipim deasupra
patului o foaie pe care sunt scrise sau desenate toate temerile
noastre și să tragem la țintă.

La fel și eu, numai că luasem Excedrin, Miroase așa frumos
a broccoli, ceva marcă americană
, i-am zis după o vreme,
nu știu dacă ai auzit.