Image

Intrarea în Alwarda (Pandora M, 2020) Ruxandrei Novac e spectaculoasă: cititorul întoarce capul în stânga și în dreapta, se lasă imersat în spațiul și atmosfera chimice, o combinație de material sintetic, senzație și sentiment. Discursul poetic e complet diferit de cel al debutului: versul e înlocuit de proză, apare o frazare ermetică fără fluctuații radicale, însă tăioasă în blazarea și lentoarea ei: „o mișcare lentă care închide orizontul, foarte precisă, de la nord la sud, care arde siguranțele una câte una”. Precizia pare într-adevăr principala calitate a acestui stil, care descrie și fixează fără ezitare senzația în insectar. El se asociază stărilor interioare transpuse în imagini fracturate și sufocate, a căror consistență scăzută le mărește acuitatea: „Voiam o petrecere cu acțiune și apoi o petrecere cu somnifere. Lentă, secretă, plutind spre diguri pe gheața mov. Ne așteptau în parcări și continuam, în sistemul de inox al repetiției. Îmi amintesc drumul, inhalând lumină din lanterne, rupând frunze în trecere. Am avut mulți ani așa, cu o forță care acum se întoarce spre mine. Animale greoaie, strivind crengi în mers la marginea pădurii. Acum au revenit, sînt aici, pentru mine”.

După câteva pagini, însă, te lovește manierismul: un sistem lexical compus din chimie și toxicitate, neon și inox, lumină intens colorată de pe toate meridianele spectrului, care amintește de poezia lui Ștefan Manasia și în general de postumanismul ultimului deceniu. Manierismul nu se manifestă însă doar printr-o raportare la istoria literară recentă, ci și în limitele cărții, unde stilul se epuizează rapid. Sunt conturate imediat câteva imagini, să le spunem, în limbaj perimat de teorie literară, leitmotive: inima, forța, chimicul (adjectivul „chimic/ă” și substantivul „chimia” se repetă frecvent), toxicul, lichidul, lumina, orașele, pelicula, praful, auriul. Dar nu vocabularul repetitiv deranjează, ci absența motivației de a pune cuvintele în contexte sintagmatice diferite, ceea ce într-un final duce la monotonie și plictiseală. Dorința de a translata monotonia vieții în text nu justifică totuși lipsa de substanță și plafonarea rapidă a discursului, resimțite încă de la prima lectură. Adjectivele cromatice, de pildă, în ciuda variației, sunt folosite până la saturație și predictibil. Gheața e mov, plantele roșii, argintii, aerul verde, camera albă, punctele iarăși roșii, praful cenușiu, pielea vânătă, lumina albastră etc., într-un exces de culoare care o golește de semnificație sau efect. Supralicitarea descrierii și artificialului, înclinația unei întregi generații către diamant, aur și auriu, precum și către alte pietre și metale prețioase, mă duc cu gândul la un parnasianism reinventat în secolul kitsch, care, la fel ca cel de secol XIX, anesteziază sau evacuează trăirile acute.

Textele Ruxandrei Novac nu sunt lipsite, totuși, de o seamă de intensități, strânse în jurul câtorva tematici importante, printre care dubletul contrastant oraș-natură și mai ales zona de trecere dintre cele două. O voce se situează constant în poeme în regiuni intermediare: „Locuiam la marginea pădurii, în fiecare noapte auzeam vulpea, la un moment dat exista un fel de protecție, sau doar s-a spus asta”; „Acum sunt o fată fără inimă, cu luminile de iarnă tăindu-i fața, într-o parcare goală, spre frontieră, lângă magaziile locuite cândva”; „la marginea americii, cu creierul amorțit de apă, ca într-o mașină, sigură cea mai sigură mașină din lume”.  Dinamica volumului este asigurată de călătorie; „Aceasta este o călătorie”, citim la un moment dat, și într-adevăr, vizităm orașe și stări aferente: „Am vrut să văd frumusețea lumii, am văzut reziduurile ei ascunse pe autostrăzile negre, tăind harta ca în vise. Oprindu-se în punctele roșii, unde se întâmplă lucrurile dubioase, care te fac să înnebunești. Reziduurile vestice, orașele magnetice, schimbându-se de la oră la oră, în lumină, sub grație. A durat puțin până să devină familiar, să se distrugă cu totul”. Atât orașele europene traversate, cât și cele americane sunt damnate să se autoconsume, discursul postumanist, deși mai degrabă timid, insinuându-se asemenea plantelor în cartierele limitrofe. Personajul cărții se mișcă într-un spațiu urban muribund și aproape inconsistent, care e mereu amenințat: „Orașul se deschide enorm, a devenit lichid, se sparge în raze, undeva există niște raze îngropate, le auzi zgomotul, se încarcă, orașul e în pericol, întotdeauna a fost”.

Dincolo de succesiunea orașelor și a numelor, cititorul discerne gestica și imaginația unui om singur, prins între automutilare și somn stupefiant: „poate dacă nu aș avea această perfectă teleghidare spre distrugere atunci poate, ar fi posibil să, cred că mi-ar plăcea să am din nou prieteni”. Marginea orașelor, constantă în poeme, ascunde, de fapt, marginea prăpastiei, pe care crește al warda, roză precară: „Din acid. De-a lungul fluviilor. Din poluare, Din chihlimbare și din africa. Din cumin și chmia lui ascunsă. Din senzori striviți. Din alunecare, Din lumina solară bruiată, de-a lungul fluviilor, Din melasă. Din substanțe. Din vegetație. Din alwarda, floarea de la marginea prăpastiei. […] Din siguranță. Din siguranță care nu există”.

Alwarda este, într-adevăr, după cum afirmă Dmitri Miticov, o istorie a fragilității sau, mai degrabă, istoria unei fragilități, pentru că avem de-a face de-a lungul volumului cu o voce singulară, bine individualizată, a cărei poveste e o călătorie prin sine, nu doar prin ce se află în afara lui. Ea se înconjoară cu o peliculă de apă, ca să evite atingerile și se întreabă dacă va rezista contactului cu realitatea. Îi lipsesc certitudinea și refugiul, pe care le compensează prin vechile drumuri ale automutilării și distrugerii.  În fapt, toate stările-limită, somnul, drogul, călătoria, sunt forme de protecție la liziera realului: „În fostele vămi dintre țări instalaseră laboratoarele secrete în care produceau somnul pentru diferiți oameni din lume cărora le era greu să se susțină în timpul zilei. Am ajuns acolo în una din călătoriile noastre, foarte, foarte încet, cu farurile stinse, pantere mici salivând după substanță, prin hangare din belgia”.

Spațiul sigur, care îi provoacă cea mai mare plăcere, este mașina, element în mișcare: „Ce îmi plăcea mie cel mai mult, îmi plăcea să merg cu mașina – îmi rupea inima și o făcea strălucitoare”; „cu creierul amorțit de apă, ca într-o mașină, sigură cea mai sigură mașină din lume”. Numai că indiciile textuale destul de limpezi: călătoria redată de poeme e privită din punctul ei final, din care inima a fost evacuată și călătoarea coboară într-o noapte cu sensuri multiple: „Sînt o fată fără inimă, la o anumită oră a dimineții, coborând încet din mașină, gata pentru seara de nucșoară, pentru noaptea de diamant”; „Noaptea lucrează acum în tine, e activă cum ți s-a spus, și totul e făcut să te ajute. A fost o călătorie și asta, chinuită ca toate celelalte, o invazie, un raid, dar pentru oamenii tăcuți, închiși în ei, e aproape o minune că s-a întâmplat și așa. Coboară acum la râu cu ceilalți, pe pajiștea spălată de ploaie, în luciu auriu, nu contează dacă nu e din realitate, nu e periculos, coboară”.

Revenirea Ruxandrei Novac pe scena literară e salutară, chiar dacă subiectul fundamental al cărții sale este mai degrabă sfârșitul unui drum, decât un nou început. Alwarda este o carte tare, însă cu tendințe manieriste, care nu propune o originalitate marcantă, ceea ce o îndepărtează considerabil de statutul de capodoperă.

Asistent de cercetare în cadrul Institutului de Istorie și Teorie Literară „G. Călinescu”. Scrie de obicei cronici literare și, uneori, dacă are noroc, poezie. Dezertează frecvent în zona artelor vizuale, fiind interesată mai ales de postimpresionism și avangardă.