Anastasia Gavrilovici publică în anul 2019 volumul său de debut, Industria liniștirii adulților. Ea spune despre propria mașinărie a scrisului că se pune în funcțiune uneori ca o Dacia 1300, alteori ca o navă Enterprise. Pentru ea, elementul vizual este cel mai important; prin ceea ce scrie, caută să-și documenteze propria realitate și lumea în care trăiește. Anastasia face să izbucnească dintr-o singură imagine, un vers, o atmosferă sau un miros o poezie care pulsează și neliniștește. Ea crede că poezia trebuie luată de partea noastră și folosită ca instrument de sensibilizare. Astfel, Industria liniștirii adulților are mai degrabă o funcție neliniștitoare pe care autoarea o induce cititorului cu iscusință.


Volumul tău a fost un debut așteptat de ceva timp, care s-a materializat, însă, abia recent. Care a fost travaliul publicării lui și de ce ai așteptat atât de mult ca poeziile tale să vadă lumina tiparului? 

Anastasia Gavrilovici: Aș fi așteptat probabil și mai mult dacă nu aș fi simțit că deja mă îndepărtez chiar și de ceea ce scriam acum un an, nu mai vorbesc de texte mai vechi, de acum chiar patru sau cinci ani. Am așteptat fiindcă așa mi s-a părut mai înțelept să fac, am reușit să nu mă îmbăt cu apă chioară prin liceu când scriam niște tâmpenii patetice și niște mari entuziaști ai urbei m-au văzut ca pe o tânără speranță a provinciei și mă și împingeau să public la niște edituri anonime în conturul cărora nu puteam să rămân decât tot o anonimă, am așteptat fiindcă mi s-a spus să aștept și să parcurg niște etape, să citesc mult mai întâi, să asimilez, să macerez, să metabolizez, să trec prin experiența lecturilor în cadrul unor ateliere (Institutul Blecher a fost, în sensul ăsta, un spațiu vital, în care am înțeles niște lucruri și am pus cap la cap altele). Am așteptat și n-am așteptat, fiindcă de vină a fost și delăsarea mea. Nu scriu deloc ușor, mă urnesc greu, sunt genul care umple carnețele și telefonul de notițe, de tot felul de însemnări sau imagini care mi-au pus în funcțiune pistoanele imaginației și le las acolo, fără să uit de ele, până când găsesc insulița de liniște, timp, clima interioară sau voltajul necesar pentru a scrie. În Industria liniștirii adulților sunt și poeme de acum două luni, și poeme de acum aproape cinci ani despre care am considerat sau am simțit că încă mai spun ceva despre mine, despre turbulențe mai vechi și momente în care e vorba tot despre mine, chiar dacă din punct de vedere tehnic sau ca regie nu sunt la fel de izbutite ca textele mai recente.

Mecanismele tale seamănă cu acea inimă origami pe care o descrii într-un poem atunci când vorbești despre lucruri simple. Cu toate acestea, din universul tău interior explodează un amalgam de registre, stiluri, lumi deopotrivă sensibile și post-apocaliptice. Care este modalitatea în care se pune în funcțiune această mașinărie a scrisului în procesul tău de creație? Pornești de la o singură idee sau ți se dezvoltă planurile simultan în minte?

Anastasia Gavrilovici: Mașinăria scrisului se pune în funcțiune uneori ca o Dacia 1300, alteori ca nava Enterprise. Uneori e suficient să o scot din viteze și să o las să alunece lin, alteori e nevoie de combinația potrivită de butoane și manete ca să decoleze. Asta îmi place probabil cel mai mult la poezie, că nu știu niciodată când, unde, cum o să se întâmple, de unde o să vină stimulii și în ce direcție o să evolueze un text. Pentru mine nu există rețetă când vine vorba de scris, nu e ca la proză unde mi se pare mai fezabil și mai credibil să-ți propui să ajungi dintr-un punct A într-un punct B. Mi s-a întâmplat de nenumărate ori atunci când scriam ca textul să mă târască într-o cu totul altă direcție decât îmi propusesem. Poezia are forța asta, scrii și pe măsură ce scrii vin alte imagini, lucruri la care nici măcar nu te gândeai cu 10 minute înainte, cuvintele se înlănțuie sub imperiul acelei fantezii dictatoriale despre care vorbea Hugo Friedrich. Mie cel puțin așa mi se pare, iar de multe ori sunt mai încântată de proces în sine decât de rezultatul final. Uneori am în cap o singură imagine sau un singur vers despre care știu că vreau să vorbesc, alte ori e pur și simplu o atmosferă, un miros, o anumită melodie, o sumedenie de mici detalii care creează o fisură în armura lucrurilor și apare poezia. Vorba cântecului, there’s a crack in everything, that’s how the light gets in.

Parcul natural „INIMA NASTENKĂI” reprezintă interiorul tău în pericol, cu sentimentele calde încă pulsante, dar pe cale de dispariție. Detaliile concrete ale unor universuri cum ar fi cel al avioanelor și al călătoriilor, cel anatomic, cel cibernetic și tehnologizat revin ca un fir roșu de-a lungul poeziei tale. Ce elemente simți tu, ca autor, că pulsează din poezia ta astfel încât să-i confere această coerență organică?

Anastasia Gavrilovici: Oricare ar fi universul despre care vorbesc, elementul vizual este cu siguranță cel mai important pentru mine și, cred eu, și pentru cititor. Îmi place să construiesc imagini care să provoace, să violenteze retina și s-o mângâie, să se întipărească în minte și rămână acolo, reverberând de fiecare dată când ceva din exterior o reactivează. Nu pot să spun că îmi aleg registrele, mă las mai degrabă sedusă, atrasă de tot felul de informații, de viziuni, de fotografii, priveliști, sintagme care mă fascinează și îmi pun în mișcare rotițele. Aș vrea ca, prin ceea ce scriu, să fiu o dronă, un satelit care înregistrează imagini și le stochează, să documentez realitatea mea, lumea în care trăiesc și firește, tectonica plăcilor mele, muzica zonelor de subducție.

Imaginile pe care le creezi prin tehnica ta capătă corporalitate prin forța cu care se insinuează în mintea cititorului, îndeobște prin obiectele în jurul cărora le construiești (cum ar fi, de exemplu, „inimă de camembert”). Care ai spune că sunt instrucțiunile de folosire a unui obiect din această Industrie a liniștirii adulților? Au ele funcția neliniștirii, de fapt?

Anastasia Gavrilovici: Ai intuit întocmai 🙂 . Cred că niciun scriitor nu-și dorește ca scrisul său să fie căldicel, bemolizat, sforăitor-adormitor. De aici și toată agitația, toată febrilitatea și urgența cu care încerc să vorbesc despre niște probleme și nevoi imediate, despre subiecte de actualitate. De-aia nici nu au cum să fie niște poeme liniștitoare, pentru că vremurile în care trăim sunt halucinante și cred că în contextul de față, inclusiv poezia trebuie luată de partea noastră, folosită ca instrument de sensibilizare și creare a unui grad mai mare de awareness, iertat să-mi fie englezismul ăsta. Cred în funcția socială și activistă a poeziei, cred în poezie ca megafon, cum au făcut-o și alții înaintea mea. Îmi amintesc că, acum mulți ani, am avut discuția asta cu părinții mei, despre funcția poeziei, dacă poezia, literatura și, prin extrapolare, arta, trebuie neapărat să bucure, să calmeze, să însenineze, să ridice moralul omului. Tind să cred că dimpotrivă, poezia trebuie să neliniștească, să genereze o reacție, să resusciteze o umanitate anchilozată în lucruri căldicele, în „las’ că merge și-așa”, calofilism obosit(or) și mincinos.

Anastasia Gavrilovici | Credit foto: Hilal Kalkavan

Am observat pe parcursul poeziilor tale că sentimentul de iubire se transformă mereu într-un altceva și nu se află niciodată în aceeași încăpere cu cel care o gândește/simte, pulsând și recompunându-se din detaliile și aluziile dispersate. Care este, pentru tine, inima poeziei tale?

Anastasia Gavrilovici: Sunt o romanțioasă incurabilă, nu pot să neg asta, majoritatea poemelor din carte sunt poeme de dragoste, că de n-ar fi, nu s-ar povesti. Mi-e și frică să văd cu Ctrl + F de câte ori apar în carte cuvintele „dragoste” și „iubire”. Cu inima e clar, dar care e ficatul poeziei mele, (abia) aceasta este întrebarea!

Spre ce îți îndrepți atenția din țesătura deasă a literaturii și, îndeosebi, a poeziei, atunci când te îndeletnicești mai degrabă cu cititul decât cu scrisul?

Anastasia Gavrilovici: Spre tot ce înseamnă poezie și proză contemporană, spre literatura altor țări, spre tot ce se traduce. Un rol hotărâtor în formarea mea l-a avut și îl are revista Poesis internațional în care mereu citesc scriitori din peste 20 de țări, din toate colțurile lumii. E practic un manual, o carte a cărților, ceva ce te poate conecta cu tot ce e nou sau ce ai ratat în materie de literatură de cea mai bună calitate. Pe lângă asta, festivalurile internaționale de literatură la care am participat au fost bogate în revelații la capitolul lecturi. Sunt o norocoasă fiindcă am în jurul meu prieteni care să-mi facă recomandări, dar sunt și mai norocoasă fiindcă împart aceeași casă cu un connaisseur a cărui experiență ca cititor e greu de egalat.

În acest moment, există o altă industrie pe care o ai în lucru? Ai în plan să aprofundezi aceeași zonă sau, dimpotrivă, să te îndrepți spre alte teme?

Anastasia Gavrilovici: M-a bătut gândul la un moment dat să exploatez mai mult zona asta a maternității, pe care doar am atins-o în câteva poeme din carte, fiindcă mi se pare că la noi nu există o astfel de poezie, deși Elena Vlădăreanu cu Non Stress Test, Ștefania Mihalache cu Sisteme de fixare și prindere sau Diana Geacăr în Dar noi suntem oameni obișnuiți fac niște demersuri exemplare în sensul ăsta, vorbind despre experiența maternității cu toate dimensiunile ei provocatoare și dificile. Dar mă tentează mai degrabă să las asta pentru o lucrare de doctorat sau un studiu teoretic. Nu știu spre ce mă îndrept, vreau să-mi dau timp. Momentan trăiesc și, când se întâmplă scrisul, vedem ce iese.

Anastasia Gavrilovici, „Industria liniştirii adulţilor”, Casa de Editură Max Blecher, Colecția „Opera Prima”, 2019, 62 pagini.


e doar tristeţe

Nu e depresie, e doar tristeţe, impactul locului gol din pat
unde dragostea apare şi dispare ca o eczemă, un punct
roşu pe radarul unor marinari daltonişti. Nu e depresie, ci
mai degrabă o dezamăgire plină de duioşie când ştii că nimic
nu deosebeşte gura întredeschisă de plăcere de după
orgasm de cea a unei fetiţe cu polipi în timpul somnului.
Mâna mea care mîngâie de patru ani acelaşi bărbat şi
mâna unui jucător de tenis sunt la fel: urâţite, umflate, dar sigure.
Obediente. Cândva ştiam să spun cuvinte salvatoare, să asamblez
după instrucţiuni androizi veseli, să croşetez plase de siguranţă pentru
acrobaţi,
spitale de nebuni şi multinaţionale. Prezenţa mea era dorită, simţită,
treceam prin faţa senzorilor, iar ei mă recunoşteau, dându-mi apă, săpun
şi lumină.
Acum nu-mi mai cere nimeni nimic. Răspund doar la mailuri şi comenzi
simple
vă rugăm să ridicaţi cardul vă rugăm ridicaţi banii vă rugăm să ridicaţi
chitanţa.
Dar nu e depresie, nici măcar un pic, nici măcar din greşeală, deşi am
o inimă de camembert şi, înfipt în ea, steguleţul unei capitale habsburgice
în care nu mai vreau să mă întorc niciodată. E doar tristeţe,
doar un simplu fenomen demografic ce va dispărea odată cu noi.
Pâcla aceea
groasă pe care copiii o pictează în jurul munţilor la ora de desen şi
fără de care peisajul ar fi incomplet. Aşa că fii liniştit, nu te întreba ce
limbă vorbesc oamenii în visele maimuţelor, mai aprinde-ţi o ţigară,
vino acasă la orice oră. Sunt aici şi te aştept, fiindcă nu e
depresie, e doar tristeţe.

aici

A fi singur pentru tot restul vieţii ar putea creşte riscul de a dezvolta
demenţă cu 42% comparativ cu persoanele căsătorite.

(The Independent)

Nu dau doi bani pe ce spun oamenii ăia mereu trişti, învinşi de climă în
lupta pentru endorfine, nu cred în paturile lor nefăcute după standarde
europene.
Aici, la noi, în centrul unui oraş bine poziţionat, dragostea
coboară încet, cu precauţie, ca un alpinist ale cărui fese, strânse bine
în cureluşe,
îţi dau siguranţa că nimic rău nu se poate întâmpla.
Aici, pe malul unui râu în care plutesc cele mai nobile raţe şi
gunoaie de secol 21, lumina e o disfuncţie tactilă care ne
împiedică să simţim pericolul. Pentru că noi mai mult nocturn decât
diurn, mai mult pe orizontală decât pe verticală, mai mult lucidele
halucinaţii ale verii, decât somnul odihnitor al anestezicelor.
Aici avem cruzimea de a încuraja oamenii pe patul
de moarte, aici neputinţa se dă prin noi ca pe Transfăgărăşan,
deşi suntem cu ppt-urile la zi şi creierul
fezandat în săli de lectură şi conferinţe intergalactice.
Uite, praful ăsta argintiu care ţi se împrăştie în jurul gurii
din şerveţelul mototolit cu care te ştergi e
corpul unui superb fluture de noapte.
Aici stewardese cu sâni detaşabili te vor învăţa gesturile
de supravieţuire, dar dacă nu te descurci, nu-i nimic,
bumbacul hainelor tale va fi un bun fertilizator pentru solurile din
Nicaragua. Aici nu-ţi va fi niciodată dor de casă, vei înţelege
stupiditatea acestei false intuiţii etimologice. Gândeşte-te la
suflet ca la o sobă micuţă în care sunt sterilizate cele mai
infectate instrumente. Aici, la noi,
poţi fi singur pentru tot restul vieţii.


Acest material a fost realizat în exclusivitate pentru poeticstand.com. Articolul aparține website-ului Poetic Stand și este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.