A avut o bibliotecă mare la bunicii de la Constanța. Încă e acolo. Neștiind să citească, la vârsta de 5 ani a vrut să guste cărțile. Prima carte cu care a făcut acest lucru a fost Spre far, de Virginia Woolf. A căutat apoi un caiet pe a cărui primă filă a rugat să fie ajutată să scrie roman. La 11 ani, după ce a văzut filmul The Doors, a început să scrie mai des. Și-a promis să ajungă cândva la cimitirul Père Lachaise și să lase acolo o carte. S-a întâmplat 27 de ani mai târziu.

A debutat în 2005 cu volumul Într-un pat, sub cearșaful alb (Editura Vinea). Au urmat Ținuturile sudului (Paralela 45, 2010), Lemur (Cartea Românească, 2012), Tribar (2018).

În zilele de vară a făcut paragliding, rafting, a căzut din canoe, și-a luat role (cu patru roți).


Esie

Motto: un semn lăsat în urmă
a devenit parte din altele.
limbajul celor care călătoresc
între orașe pe care nu le vor revedea.

tu vezi mâna aceea pentru ascuțit briciul,
eu văd toate lucrurile pe care nu le poți vedea tu.

în afară de ritmul tău și ritmul meu, există un ritm al nostru.
o morfologie a iubirii, empatiei și intimității.

*

e timpul ca locul acela liber să fie ocupat

de micile detalii; iar, în loc de asta, vom tăcea;
nu ne-au fost pregătite gesturile, așa cum nu a fost nici trecutul –
e un dor de amintiri, nu de oameni. cu fiecare gest,
nu am poposi decât încă puțin;
în jurul a ceva
ce nu are trecut, să privim într-un oraș cu ziduri.

„îmi aduc aminte (…)
de vulpea făcută ghem pe care am văzut-o odată
în grădină dormind în zăpadă”*

foșnetul blănii în palmă, ca foșnetul apei de lângă noi.
ai încredere în mine, cu cât tăcerea de acum oprește zgomotul,
și nici așteptarea nu crește.

o labă de vulpe trasând dungi roșii; o îndepărtezi repede,
să tragă cu tot cu carne și țipătul ei fără
nici un fel de zgomot
și ruptura pielii fără
nici un pic de carne.

de unde ți-ai luat liniștea, de ce aștepți:

a fost odată o fetiță, pe ea s-a pus o porumbiță,
zboară, zboară, porumbiță

pe-atunci zăpada părea reală,
când trupul porumbiței
se-ncălzea

* (G. Dragoman, Rugul)

aici, pietrele funerare sunt altfel. plimbările noastre încep și se termină aici. ai înțeles că pentru noi lumina zilei este la fel de importantă ca umbrele lăsate de blocurile de marmură. cei dragi ne-au spus ultimele cuvinte, și nu sunt pentru noi. nu am simțit niciodată pe cerul gurii gustul urzicilor care cresc în cimitire. nu fi tristă, sunt puțini cei care se regăsesc. ne-am putea spune astfel: cunoști lumea asta, e sălbatică și plină de furie. cunoști gestul ăsta, mâna îl face, e identic, nu știe cine ești. de ce ai retrezi la viață ceva ce e sortit să nu știe.

*

odată ai tăcut atât de mult încât ai uitat totul. a început așa, cu un soare torid deasupra noastră, în munți. se spunea că după ziduri oamenii sunt ușor de recunoscut, seamănă unii cu alții. tu mi-ai spus de la început Esie, când alții nici nu băgau de seamă că fiecare poate fi numit. m-ai chemat la tine, mi-ai desenat jumătate de chip, restul l-ai acoperit.

ai știut de când ne-am văzut că cealaltă jumătate trebuie să stea învelită, să nu se arate cu totul. acolo unde privesc prea mulți, nu e loc de întoarcere. ca și cum faci o promisiune, apoi te lași. tu trebuie să aștepți, să mă vezi mai bine, de abia apoi să înțelegi dacă jumătatea ta de chip se potrivește cu jumătatea mea de chip.

ai ascultat deseori cum revenim din locuri în care nu am știut că am fost. ne amintim încet, la fel cum auzim vocile care nu mai sunt cu noi. ai auzit sunetul vocii mele, ți-ai imaginat cum arăt.

*

cei care nu sunt de aici au părul blond, ochii de culoarea mierii. pielea ta e albă pe lângă pielea mea. încă de prima dată ți-am spus că te-am recunoscut, nu sunt mulți ca noi. ne retragem un pas în spate, apoi nu mai vorbim. ceva te face să nu cobori treptele până în dreptul meu, iar vorbele spuse pe fugă se uită repede.

peste ani ai părul mai închis, ochii s-au închis și ei. de aproape, cuvintele spuse de tine au accente de nerecunoscut. mergem acolo unde ne-am întâlnit, mergem cu spatele unul la altul, se poate spune că ne placem. ție nu ți se vede pe de-a-ntregul chipul, eu vreau să te ating, iar atunci vorbele noastre sunt prea puțin domoale: nu încă, ești un necunoscut pe care l-am văzut doar pe jumătate. nu te poți plimba după ziduri astfel, când nici ce e întreg nu e pregătit.

îți spun că ne putem atinge degetele, să facă o plimbare înaintea noastră. și nu trebuie să fie nimeni altcineva lângă noi.

în altă zi ne luăm la revedere, e primăvară. apoi a fost vară și ne-am luat iar la revedere. e greu să spui care e frecvența cu care oamenii se recunosc, încetează să se recunoască, cât merg așa, până când cineva îi oprește, le spune să se întoarcă acasă, de ce au petrecut atât de mult pe drum, cine sunt ei, de ce merg înaintea celorlalți, au rătăcit drumul.

și nu e nimic mai neliniștitor decât să fii oprit, să te uiți și să spui ceva.


O sintagmă-cheie care te defineşte?

Andra Rotaru: „My kingdom is in light / and the earth is my house door” (Adonis, Tree)

De unde îţi iei liniştea pentru a-ţi găsi propriul glas?

Andra Rotaru: Uneori, cele mai prelungite tăceri nu sunt și cele mai liniștite. Tăcerea m-a speriat deseori, incertitudinile ei, spațiul pe care-l lasă liber pentru a-l umple cu gânduri dintre cele mai nefirești. Cu cât se prelungesc momentele de tăcere, cu atât vocea pe care ți-o auzi ulterior este de nerecunoscut. E destul de greu să te reîmprietenești cu ceva înainte cunoscut, să îți repui vocea în corp, să nu te simți stingherit de ea. Perioadele de tăcere au ceva bun și ceva rău, la capătul cărora ai certitudinea că îți așteptai vocea de mult timp, că îți era dor de ea, că te definește. Odată ce ți se reconfirmă că ești făcut din vocea asta și din mult mai puține alte lucruri, ca o mică iluminare care apare din când în când, e mai ușor să te așezi iar în fața calculatorului sau în fața caietului. E dificil să reiei, fără să nu existe un clivaj, pentru că nici continuitatea nu vine când ți-o dorești. E tot parte din vocea ta, cu multiplele sale interferențe.

Cum creşte poezia într-un oraş cu ziduri?

Andra Rotaru: Dacă m-a speriat ceva mai mult vreodată, asta a avut mereu legătură cu captivitatea, cu spațiile îngrădite, cu imposibilitatea de mișcare, cu regulile rigide și mentalitățile inflexibile. Am avut parte și de astfel de momente, în care a crescut doar frustrarea, care ulterior a angrenat un apetit pentru libertate și o forță pe care poate nu le-aș fi simțit la intensități atât de ridicate. Aș prefera spațiile cu ieșire la mare. Sau pur și simplu prefer mările, cu al lor flux și reflux.

Andra Rotaru | Credit foto: Cato Lein

Secțiunea ATELIER publică texte noi, neincluse încă în volume, ale autorilor debutanți sau consacrați.


Acest material a fost realizat în exclusivitate pentru poeticstand.com. Articolul aparține website-ului Poetic Stand și este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.