Aproape că nu îți poți imagina o situație poetică în care Andrei Codrescu să nu fie viu, puternic, dar totodată auster în discurs și de o atenție înaltă.
Această impresie este reconfirmată de surprinzătorul volum apărut la editura Scrisul Românesc, Metroul F. Doi ani pe românește (având ca subtitlu „Poezii publicate în Scrisul românesc, 2017-2019”).
Lăsându-se sedus de invitația scriitoarei Carmen Firan ajutată de soțul ei, scriitorul Adrian Sângeorzan (care au complotat, împreună cu redacția revistei Scrisul Românesc, admirabil în această poveste), Andrei Codrescu a publicat câte două poeme în revista de respectabilă tradiție craioveană, pentru că îi „era sete de poezie”, avea „nostalgia muzicii poeziei românești” și trăia un „moment istoric de întâlnire între polis și poezie”, de „idioție care începuse să ruineze republica” .
Așa se face că, vreme de doi ani, aceste câte două poeme „marca Andrei Codrescu” au apărut în Revistă unde, deși erau bine puse, ședeau totuși diferit, ca o fereastră spre o altă lume, pentru că Andrei Codrescu e limpede un poet unic în poezia română contemporană.
Sonoritatea poeziei sale nu seamănă cu nimic din ceea se scrie acum. Este de o modernitate grefată pe o curată și plastică limbă românească.
Ea se construiește pe un discurs auster, care realizează performanțe plastice mai degrabă prin ce lipsește decât prin ceea ce e prezent; cuvintelor li se creează un vid în jur, și sunt puse să vorbească originar și pur despre adevărata lor natură; golul face gură și vorbește.
Limba este, vorba lui Blaga, privită de-a dreptul în ochi, frumoasă, dezinhibată, mai vie decât a multor poeți contemporani, aflați cumva în diverse siaje generaționiste.

Volumul de versuri Metroul F. Doi ani pe românește reafirmă capacitatea care nu încetează să uimească a poeziei lui Andrei Codrescu de a depăși închiderile pe care le operează orice discurs estetic, tentat să se contemple în propria sa finalitate – și de la această repudierea a oricărei anteriorități stilistice izvorăște originalitatea sa puternică și paradoxală.
O altă trăsătură a poeziei lui Andrei Codrescu se dezvăluie în acest volum, cu obișnuita lipsă de ostentație: originalitatea și modernitatea vin, nu de la eforturi nesubstanțiale de experiment, ci de la o paradoxală esențialitate.
Cel care l-a tradus pe Blaga în limba engleză (făcându-l contemporan, partener de ceai sau cafea cu omul prezentului – un Blaga ca un Shakespeare cu dimensiune metafizică validă în contemporaneitate) metabolizează cotidianul și substanța alterității acestuia, producând poezie cu un inegalabil firesc și cu abilitate.
Paradoxul originalității – care pare că la Andrei Codrescu își pierde obiectul – se manifestă prin aceea că deconstrucția și reesențializare sunt funcțiuni naturale, ai zice parte a metabolismului său poetic.

Așa se face deci că cele două poeme apărute lunar, în paginile prestigioasei reviste Scrisul Românesc, se camuflau cumva sub înfățișarea unei poetici a cotidianului. Acest volum creează însă perspectiva ce le redă în sfârșit, spațiul și golul, panorama și contextul. Ca niște piese de artă plastică expuse într-un muzeu, ele reclamă dialogul cu exterioritatea, pe care o ordonează și reorganizează.
Originalul proiect poetic apare acum cu atît mai clar conturat și surprinzător, în finalitatea sa de corpuscul editorial. Coerența, substanța, finalitatea plastică surprind într-un fel diferit pe cei care au citit poemele de-a lungul timpului în Scrisul Românesc – sub efemeritatea lor publicistică.
Metroul F. Doi ani pe românește este o carte puternică în sine. Ea conține toate elementele poetice care îți stârnesc admirația în poetica lui Andrei Codrescu, ba chiar întărite și ranforsate.
Despre originalitate și respirația vie a limbii, am pomenit deja. Ce însemnă însă la Andrei Codrescu, austeritate și atenție înaltă?
Ele vin din reașezarea unui îndelungat exercițiu al creative-writing-ului (camuflat, ca la clasici), peste articularea internă cu limba română: austeritate am putea să numim (după reîncărcarea cuvântului cu binefăcătorul său bagaj istoric de asceză și ritualitate) un soi de esențialitate a esteticului, felul în care poezia vorbește uneori mai puternic prin ceea ce lipsește, decât prin ceea ce este prezent.
Supratextualitatea, abundența, prea-multul baroc, supărător (un diagnostic deloc rar în poezia română de azi) sunt patologii ale tehnicii stilistice care parcă, la acest poet, n-ar fi existând.
La Andrei Codrescu golurile vorbesc, devin guri încărcate de plasticitate. Simplitatea (aici în viețuire cu cotidianul), care place atât de mult cititorului, este (marcă a marilor performanțe în poezie) productul unei laborioase stilistici. Ea este înalta atenție de care vorbeam.

În fine, cotidianul este mediul în care se desfășoară metabolismul acestei poezii.
Un cotidian exploziv, adus prin tensiunea emoției, uneori pâna la limita suportabilului; tensiunea e însă controlată, indusă și dezvoltată cu paradoxală trans-raționalitate a poemului.
Sub cotidian se ascund, lipsite de ostentație, performanțele: stilistica înaltă, vidarea spațiului placentar al cuvintelor și resemnificarea; o esențialitate neașteptată.
Ca și în cazul reconstruirii lui Blaga pe românește, volumul de față confirmă aptitudini tari ale poeziei adevărate: prezentul e scos din profaneitatea sa adormită, curățat miraculos de zgura redundanței, reașezat în spații pe care le resemnifică și reordonează, pus să stea de vorbă cu oamenii timpului, marea carne de tun a prezentului.

Post scriptum: căutând un poem care să semnifice întră-o formă cât mai elocventă savoarea acestei confesiuni poetice, constați egalitatea de ton și unitatea volumului – oricare poem devine eligibil; odată scos din țesătură începe să vorbească liber, ce vrea el.
Autenticitatea relației cu cititorul, adus la condiția sa shakespeariană de egal al istoriei, se manifestă, lipsit de ostentație, de la cap la coadă.
Iată totuși două poeme câștigătoare la loteria exactă a alegerii întâmplătoare: primul, pentru savoarea dezinvoltă prin care ni se livrează un soi de manifest programatic al „romancierului” pierdut în biografii și conspirații, cel ce își „rescrie viața din memorie”; al doilea, pentru atmosfera metempsihotică a prezentului amestecându-se în trecut, senzație trăită în Metroul F, care a fost sediul conceperii celor mai multe poeme, o relocare temporară: „Este exact momentul când în Sibiu eu ies din pântec”.


în loc să conspir am scris un roman
în loc să-l public l-am dat unui om în autobuz
i-am zis să aibă grijă de el până vin să-l ridic
el l-a luat pentru că purtam costum cu cravată
l-am rescris din memorie şi când am fost tentat
din nou să conspir am scris un nou roman şi l-am dat
unui cetăţean cu gripă care tuşea la colţ
i-am zis că în el erau vechi formule magice
pentru gripă bube tot felul de boli cauzate de frig
ani de zile am dat romane unor anonimi
care le ţin sub paturile lor şi le protejează ca pe nişte copii
(Romancierul pierdut)

La un moment dat se iţeşte un cap de usturoi din sacoşa muncitorului adormit pe bancheta din metrou. A lucrat zece ore la băcănie şi două ore la o rudă. Vizavi un băieţel închis în căștile I-phonului îi înregistrează sforăiala. Uite, ce zgomot face. Pe vremuri era erou. Lumini fugare lovesc geamuri din întunericul de seară. Este exact momentul când în Sibiu eu ies din pântec. Prezentul se amestecă în trecut dar nu pot să-l descântec. (Descântec)

Andrei Codrescu,  „Metroul F. Doi ani pe românește” (subtitlu „Poezii publicate în Scrisul românesc 2017-2019”), editura  Scrisul Românesc, Craiova, 2019

Andrei Codrescu | Credit foto: Raul Stef


Acest material a fost realizat în exclusivitate pentru poeticstand.com. Articolul aparține website-ului Poetic Stand și este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
mm
Doctor al Universităţii de Vest din Timișoara în domeniul filosofiei religiei și al filozofiei neopragmatiste. A publicat șase cărţi de eseuri, două de proză și recentul volum de poezie „Nimeni nu-mi spunea” (2020).