Antonia Mihăilescu publică în 2020 primul volum de poezie, „Note din secolul kitsch”, la care a bricolat încă din perioada liceului. Îi place să funcționeze pe feeling și preferă particularitatea care să atingă punctele dureroase ale societății. Își descrie poezia ca fiind „o ploaie torențială care pe unii îi liniștește, iar pe alții îi face să se ascundă sub pat”, cu momente de „soare torid, care-ți prăjește pielea”.
Antonia este câștigătoarea premiului pentru debut în poezie „Alexandru Mușina” de anul acesta.

Ioana Hodor: Povestește-mi un pic despre traseul volumului spre lumină și tipar. Cât ți-a luat să scrii, care a fost sămânța ce a dat naștere „Notelor din secolul kitsch” și cum percepi acum, retrospectiv, întregul proces?
Antonia Mihăilescu
: Volumul este alcătuit, în mare parte, din poezii scrise în perioada liceului. Câteva sunt scrise în vara dintre liceu și facultate, altele chiar în facultate. Deci aproximativ patru ani, dacă e să o luăm așa. Inclusiv prima poezie pe care am scris-o e inclusă.
Toată febra asta a poeziei a început pe la începutul liceului. Am început să scriu poezii (așa, de capul meu). Am aflat că în școală se ține un club de poezie, pe atunci Alecart. Am vorbit cu doi prieteni și am zis să mergem împreună, cine știe. Ne-am pus undeva în spate, cu speranța că n-o să ne observe nimeni. Da’ de unde. Domnul profesor Gheorghe Cîrstian ne-a ochit și ne-a chemat acolo în față, la masă cu toată lumea. După treaba a curs lin și normal, am început să vin aproape hipnotizată la Serile de poezie (L.ink, după un timp), să-l rog pe domn’ profesor să-mi recomande cărți (noi la clasă nu prea făceam literatură contemporană, deși doamna profesoară încerca din când în când) și așa am ajuns la sfârșitul liceului, cu mai bine de jumătate de manuscris gata. Bineînțeles, modificările/ retușurile au avut loc după ce (credeam eu) l-am finalizat.
Chiar astăzi am semnat contractul cu editura, deci e încă pe drum.

Ioana Hodor: Textul tău surprinde printr-o structură halucinantă, care începe cu un enunț scurt, tonic, pus în contrast cu dinamismul narativ pe care înșiruirea de propoziții dintr-o suflare îl creează. Fiecare poezie devine o experiență în sine. În calitate de arhitect al lor, există vreo logică internă aparte pe care o aplici în închipuirea structurii sau este vorba, pur și simplu, despre un free flow formal?
Antonia Mihăilescu: Îmi place mult să funcționez pe feeling-uri. Fiecare poezie transmite o poveste, iar povestea trebuie să rămână în mintea cititorului, să modifice ceva în el. Nu cred că textele mele au această superputere, dar aceasta ar fi idealul.

Ioana Hodor
: Amalgamul de emoții din volumul tău trimite spre înaintare cu cinism și ironie imagini care, în primul rând, violentează privirea și imaginația prin forța ideilor exprimate. Imaginația vizuală funcționează, în cazul textelor tale, ca un revolver în care gloanțele sunt fiecare dintre textele pe care le scrii. Cât din acest mod de a concepe poezia e o acțiune conștientă și cât e instinct?
Antonia Mihăilescu: Conștientă e forma, asta-i clar. În schimb, imaginile sunt extrase din activitățile zilnice și obositoare, oameni necunoscuți (întâlniți pe stradă sau în autobuz), muzica ascultată în căști seara, înainte de culcare.
Nu-mi plac lucrurile generale, prefer particularitatea care să atingă punctele dureroase ale societății. Și poate așa se va schimba ceva.

Ioana Hodor: Dacă ai fi meteorologul poeziei tale, care ai spune că este atmosfera dominantă în cele scrise și ce prognoză ai pentru următoarele volume?
Antonia Mihăilescu: Impulsul îmi spune să răspund: o ploaie torențială care pe unii îi liniștește, iar pe alții îi face să se ascundă sub pat. Dar apoi îmi amintesc că există și momente de soare, soare torid care-ți prăjește pielea. Și mai e și soarele ăla moale, în care-ți vine să te scalzi. Și ploaia care-ți mângâie fața. Sunt aproape patru ani aici și e prima dată când realizez că din fiecare am extras câte un anotimp.
Nu știu ce să spun despre următoarele volume, dar Radu Vancu are un vers după care probabil mă voi ghida: „Dacă poezia nu mă scoate viu din asta, atunci poezia nu există. ”

Ioana Hodor: În cazul unei esențializări, care parte a volumului crezi că este cea mai reprezentativă pentru secolul kitsch pe care îl descrii? Ce elemente intră în compunerea acestui timp și spațiu poetic?
Antonia Mihăilescu: Ei bine, secolul e atât de kitsch pe cât vrei tu. Îți poți pune mâinile la ochi sau poți ține ochii atât de deschiși încât să vezi imaginile metamorfozate. Poți privi printre degete, poți ține doar mâna dreaptă sau stângă la ochi. Sau, mai bine, poți să faci ce-ți dorești.

Ioana Hodor: Ce alți conviețuitori ai pânzei literare, contemporani sau nu, admiri? Care ai spune că sunt scriitorii care ți-au conturat viziunea și vocea poetică?
Antonia Mihăilescu: Mircea Cărtărescu. Radu Vancu. Ion Mureșan. Ioan Es. Pop. Claudiu Komartin. Diana Geacăr. Andrei Zbîrnea. Angela Marinescu. Vlad Sibechi. Ioana Nicolaie. Andrei Dosa, Savu Popa. Și lista poate continua mult și bine.
Privind generația nouă-nouă: Sorina Rîndașu, Alexandra Mălina Lipară, Toni Chira. Din nou, lista poate continua. Iar ordinea nu are nicio relevanță.

Ioana Hodor: Recent, ți-a fost acordat Premiul „Alexandru Mușina” pentru debutul în poezie cu volumul de față. Ce înseamnă această distincție pentru tine la nivel personal?
Antonia Mihăilescu: Oh, this is the hot point. Mi-am dorit mult acest premiu și atunci când am aflat vestea m-am bucurat mai mult decât aș fi crezut că sunt în stare. Sincer, e cea mai bună variantă a debutului pe care aș fi putut să mi-o imaginez.