Artiom Oleacu (n. 1986, Chișinău) a absolvit Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice din Chișinău, iar din 2013 este actor la Teatrul Național „Satiricus Ion Luca Caragiale” din acelaşi oraş. În 2015, a câștigat Concursul de Dramaturgie, organizat de Uniunea Teatrală din Republica Moldova, cu piesa Diagonala B. A participat la atelierul „Vlad Ioviță” și cenaclul „Republica”. A publicat în revistele literare ALECART şi Poesis Internațional. Este unul dintre câștigătorii premiului pentru debut „Alexandru Mușina”, ediția a VI-a. Poezia lui Artiom Oleacu cuprinsă în Miere pentru toate exponatele, volum publicat de Editura Tracus Arte, „e a unei violențe tăcute, reținute, insidioase”, în opinia poetului Romulus Bucur.

Artiom Oleacu a continuat să scrie (nu doar) poezie şi în 2020, un an care ne-a marcat dramatic, probabil şi ireversibil, existenţa. Iată trei dintre poemele sale recente:


1.

cum a fost tremuriciul tău?
azi am tremurat şi eu când am văzut ambulanţa
nu-mi era clar de ce mă plimb prin cameră
tot ce-ţi doreşti mai târziu e să nu ţi se întâmple una ca asta
acea jumătate de oră a fost ca o frază lungă din romanele clasice ruseşti
ce-am remarcat e faptul că unul dintre tipii care aştepta afară
vorbea la telefon şi a zis că noaptea trecută a dormit doar 3 ore
când am fost student citeam noaptea din Cehov şi Shakespeare
fără probleme
azi am tremurat şi eu când am văzut ambulanţa
nu-mi era clar de ce mă plimb prin cameră
de obicei o fac special ca să mai scadă din tensiune
m-am lipit de geam şi am aşteptat până vor ieşi medicii din bloc
cum a fost tremuriciul tău
mai târziu după ce a plecat maşina am răsuflat uşurat
acum ca să dorm trebuie să depun efort
m-am plimbat puţin dar nu m-a ajutat
m-am întors acasă
mi-am băut somniferele şi am adormit
vrei să-mi povesteşti cum a fost tremuriciul tău

2.

e marţi
a doua zi când merg la lucru după 4 luni de stat acasă
în comparație cu ziua de ieri azi mă simt un pic mai bine
ieri în grabă am uitat să-mi iau un prosop curat
săpun lichid şi ceva de mâncare
frica încă persistă
nu ţin minte cum arăţi când eşti machiată
sunt în troleu şi înaintez la prima uşă
acolo nu sunt oameni
la uşa din mijloc mereu se adună multă lume
din păcate nu toţi din ei își dezinfectează mâinile la ieşire
troleibuzul se oprește la una din stații
un tip se apropie de prima ușă
bate la geam
șoferița tânără
ușa e stricată
tipul nu se mișcă
bate la geam
șoferița
ușa nu se deschide
e stricată
tipul se enervează și trântește un pumn în ușă
câțiva pasageri din troleibuz întorc capetele speriate
nu ţin minte cum arăţi când eşti machiată
troleibuzul pornește
tipul care a bătut în ușă
se strecoară printre oameni și ajunge lângă mine
tipul şoferiţei
de ce mi-aţi răspuns în mod obraznic şi nu mi-aţi deschis uşa
mă uit la tip
tipul e fără mască
simt cum îmi vine sângele la cap
şoferiţa
uşa e stricată
tipul nervos
domnişoară mă credeţi că dacă apăs în locul dumneavoastră pe buton
uşa se deschide
mă pregătesc să-l plesnesc
troleibuzul opreşte în staţie
nu ţin minte cum arăţi când eşti machiată
tipul coboară la uşa din mijloc

3.

va plânge dulapul bunicii după moartea bunicului
va plânge paltonul din el
pantalonii&cămăşile
vor plânge ultimii bani din buzunare
adunaţi pentru nepoţii săi
va plânge batista
batista va plânge cel mai aprig
pentru că ea
batista
a şters cel mai des lacrimile bunicii
se va lua ultimul săpun
şi se vor spăla pentru ultima oară mâinile
cu ultima apă rămasă din fântână
ochii băloşi ne vor privi ascunşi după mări şi stele
ne vor urmări în regimul incognito
vor dansa hainele de bucurie
pentru că vor fi dăruite copiilor pământului
zona lângă fosta şcoală muzicală
nu va mai fi trasă la răspundere
noi cei care am fost mici şi ne-am bronzat pe această plajă
vom privi această plajă
şi ne vom lua rămas bun de la această plajă
exact aşa cum ne-am luat rămas bun de la acea plajă
care a fost luni de zile terenul nostru de joacă
unde noi toţi am crescut
unde eu te-am privit pe tine din vârful muntelui
unde tu m-ai privit pe mine
culcată pe păturica albastră cu mâna pusă streaşină
colţurile negre de la fum se vor şterge cu o cârpă umedă
noi vom intra ca să vedem acest road movie
şi vom ieşi din el cu feţele plouate
cu nasurile rupte
cu mâinile zgâriate
şi inimile scoicile noastre adunate cu grijă în copilărie
şi puse în bolul albastru
ne vom face bagajele
dar nu aşa cum le faci
după ce te-ai odihnit la mare şi ai stat la poveşti
le vom face aşa
după ce vom lăsa o curăţenie impecabilă
după ce vom lăsa ce-a fost mai drag pentru noi
ca să luăm frânturi de bancuri&fotografii&mirosuri&amintiri
boala ne va urmări mereu ca o remorcă agăţată accidental
în care e pornit un timer
zâmbiţi vă rog


Cum este anul 2020 pentru tine? Cum ai trecut, cum treci prin această perioadă complicată?

Artiom Oleacu: Încerc să-mi revin (cum fac mai toţi oamenii), să trec peste urmările pe care le are această perioadă complicată. Această pandemie „a închis” o mulţime de teatre, iar actori din toate colţurile lumii au rămas fără lucru.

Am fost atât de disperat o vreme, încât m-am întors la dramaturgie, pentru că această perioadă a cerut noi piese de teatru. Virusul a produs o schimbare, iar odată cu ea, a apărut necesitatea (şi posibilitatea) de a scăpa de clişee şi de a crea istorii noi care să fie captivante şi să aducă prospeţime, în toate artele – fie muzică, dans, pictură, literatură, teatru sau film. În urma unor astfel de greutăţi, zguduiri, bulversări, apar operele care schimbă cursul, dictează o nouă direcţie. Acum toate întâmplările astea prin care trecem pot părea plictisitoare, dar mai târziu, ele vor fi căutate şi citite, aşa cum până-n ziua de azi citim cărţile despre război, ciumă şi revoluţii.

Cum a influenţat distanţarea socială raportarea ta la poezie?

Artiom Oleacu: Acum primul poem din Miere pentru toate exponatele mi se pare al naibii de vorbitor… Dar de unde să fi ştiut eu de asta, am scris atunci intuitiv, dar acum pot trage o singură concluzie – şi anume că oamenii au avut nevoie de aer până la pandemie şi vor avea nevoie de aer, libertate, socializare şi călătorii şi după pandemie.

Poezia e mereu cu mine şi aici parcă n-aş avea probleme, dar faptul că s-au contramandat toate deplasările, că n-am avut posibilitatea să jucăm, să privim alte spectacole pe viu (ceea ce este extrem de important pentru un actor), desigur și-a lăsat amprenta. Poezia poate fi scrisă în orice colţişor de pe această umilită, chinuită planetă, oriunde ai fi, dar ca să joci spectacole, ai nevoie de sală, ai nevoie de spectatori, ai nevoie să fii în formă.

De scris, am scris mai puţină poezie, dar n-am renunţat şi nu voi renunţa la proiectul meu, care îmi este scump: video poemele. Sunt destui poeţi buni care îmi plac, iar unii dintre ei îmi sunt foarte dragi (cum sunt Teodor Dună, Radu Vancu sau Ioana Vintilă) şi la ei probabil voi reveni peste o vreme.

A trecut aproape un an  de când am aflat că am câştigat concursul de debut în poezie Alexandru Muşina – e unul dintre cele mai importante concursuri de poezie şi mă bucur că am făcut şi eu parte din această poveste – şi, chiar dacă virusul mi-a ştirbit din posibilitatea de a mai face câteva lansări şi lecturi la festivaluri, oricum sunt mulţumit, pentru că nu regret niciun un poem din carte.

Dar pot să-mi număr cititorii pe degete şi tind să cred tot mai mult că am scris-o mai mult pentru mine decât pentru alţii. Aşa că nu cred că următorul volum va ieşi curând şi nici nu ştiu măcar dacă trebuie să mai scriu unul. În rest, în tot acest timp, am citit câteva romane bune, am recitit Tribar (de Andra Rotaru) și am văzut câteva filme geniale, deci viaţa nu e chiar aşa de rea cu noi. Exact cum a scris Ezra Pound (tradus de Radu Vancu): „Şi peştii înoată în lac / şi nu au nici măcar haine”.

Artiom Oleacu | Sursă foto: Arhivă A.O.


Acest material a fost realizat în exclusivitate pentru poeticstand.com. Articolul aparține website-ului Poetic Stand și este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.