Senzația, după primele pagini din Biocharia lui Mihók Tamás, apărută recent la editura Fractalia, a fost că citesc o versiune poetică a lui Vladimir Sorokin, din care violența, specifică romanelor acestuia, a fost evacuată. Pe plan lingvistic și imagistic, am regăsit aceeași bogăție experimentală și contrariantă, o modernitate excesivă asociată unui limbaj deopotrivă neologic și arhaic. Prezența vocabularului vetust într-un context ultra-tehnologizat se explică prin năzuința de a recupera începuturi aflate sub semnul inconștienței vegetale și verbale. Resuscitarea acestui tip de imaginar nu poate fi realizată decât prin resuscitarea unui fond lexical neglijat, cuvântul fiind (credință mai degrabă străveche, modernistă) singurul vehicul susceptibil să producă schimbarea.

Tandemul provoacă juxtapuneri stranii, de „bionic” și „chitic”, „vuiet” și „heliu”, „tihnă” și „foliculi”. Din acest punct de vedere, volumul e o proliferare uneori scăpată de sub control a contrastului: „am văzut trunchiuri retezate la înălțimea gleznei/ tihna ielelor acupunctura lemnului pe pieile albe/ gheare de pisică scrijelind vizeta astronauților/ creier de șoarece pisat perfecționând danturi/ bătrâni cu ochelari fumurii înghețați în azot lichid/ portaluri pornind din buncăr aterizând în samovar/ am văzut un copac de ultimă generație și am îngenuncheat”. Excesul nu pare totuși gratuit, simplu abandon în voia sonorității cuvintelor. În efortul de creștere și concreștere al textelor, identifici disperarea unei tentative de exorcizare simultană a biotopului și a limbajului. Fragmentat, îndesat și înțesat, versul nu lasă cititorului niciun moment de răgaz. Creierul se simte bombardat de imagini și imposibilități, iar lectura Biochariei, manifest încifrat, se dovedește o luare la trântă. Pe alocuri, textele au ceva din desfășurarea coșmarească și delirantă a dicteului automat.

Succesiunea versurilor e în același timp incantatorie și robotică, de parcă poezia e rescrisă după un cataclism planetar pornind de la câteva dicționare de neologisme și arhaisme, punctate timid de emoție. Însuși omul se află sub semnul dublului, în același timp animal și ființă bionică, pește și plastic, natural și sintetic: „la răsărit țâșneam de sub părinții noștri de plastic seara/ depuneam icre cu dublă calitate devastam piețele est-europene” (ingrediente); „așteptam trafaletele primăverii/ din când în când ne aplecam culegeam roșcove/ pe malul celălalt zăream un maldăr de cetini/ fluieram pădurarul cherchelit băteam pasul pe loc desculți/ forțam elasticul ne întindeam măștile cu bot de furnicar incantam/ din nepăsarea stagiarilor cerul nu era proptit” (Vier Bäume).

Nu doar combinația verbală și vizuală de vechi și nou amintește de Sorokin, ci și atmosfera distopică, de umanitate recompusă și precară în urma apocalipsei. Predomină îndeosebi geometrizarea rece a corpului: „copiii își geometrizau/ figurile în strung/ bătrânii își parcelau pielea/ apoi își potriveau oasele în contur/ fiecare zbiera pe limba lui/ și cine să-i audă/ și dac-ar fi descins/ vreun zeu pe povârniș/ inima lui trebuie c-ar fi bătut/ în salturi inocente de canguri/ prinși între limbile de foc/ și cine să le spună/ povestea mai departe/ civilizații carbonizate/ în poziție de lotus/ și-n genunchi/ ca-n cărțile sfinte/ cu popoare alese și spânzurate/ de propriul semnal fumigen”. Semnalul de salvare distructiv și automutilant rezumă sentimentul de vacuitate și lipsă de șansă care plutește deasupra versurilor. „Nu e loc de întoarcere”, din poemul cronici postumane [pulbere neagră], ar putea fi refrenul ascuns al Biochariei. Lipsa sensului alternează cu redescoperirea unei flore tandre și anemice, expresia cea mai evident ludică a acestei lipse de sens fiind poemul inger-ingeraș, care imită exercițiile școlare de unire prin săgețele a termenilor-pereche din coloane distincte. Astfel „bafta porcului din Çorum” împarte pagina cu „scrâșnetul poeților din Abbadon”, înainte de exterminare.

În ciuda naturii, declarate explicit, de manifest ecologist, vegetația nu este, în volumul lui Mihók Tamás, nici luxuriantă, nici învingătoare. Din contra, e săracă, alcătuită din licheni și ciuperci, specii de graniță, apoi de roșcove și cetini, de copaci anonimi de ultimă generație, cartea fiind mai puțin prevestirea unui început și mai mult cronica unui sfârșit. Speranța apare sporadic și îndrăznește să se exhibe împăciuitor abia la final: „JET AL BALENEI SUB SOARE/ CURCUBEU VĂZUT DIN DRONĂ/ ÎMPACĂ-NE.”

Experiment lingvistic pe alocuri excesiv, Biocharia oferă cititorului o poezie intricată și condensată până la sufocare. Lectura devine o depășire de piedici la fiecare pas și o luptă cu un limbaj neobișnuit de ermetic pentru poezia acestor ani. În fapt, senzația pregnantă este cea a unei poezii care ne vorbește întoarsă pe jumătate dintr-un viitor distopic, având pe alocuri inflexiunile lumii închipuite de Sorokin și de Zâtul Tatianei Tolstaia. Iar versul e la fel de incomod ca acest viitor recompus, a cărui floră crește ascetic și disident pe cenușa toxică a civilizației noastre.

(fotografii din arhiva lui Mihók Tamás)