Bogdan Vișan (n. 2002) este elev al Colegiului Național „Unirea”, Focșani. Scrie poezie și a publicat pe câteva platforme online.


PURIFY

sinceritățile dispar sub aureolă ca secerate
după primele guri de aer proaspăt.
cu fața ponosită, scobiturile lăsate de așternut
sunt tranșeele agitației tale convulsive.
gustul tău bulversează simțul.
lăsând în urmă nopțile tonice,
aș putea locui lângă pădure.

trunchiuri trosnesc sub rafale de ploaie,
primăvara calci în noroiul proaspăt,
înfigi bocanci până la jumate.
când te întorci în casă ți-e ciudă să-i cureți,
de sub tălpile tale sar pete inofensive.
rădăcini sălbatice se rotesc pe buturugi,
se prind de gardul ce dă înspre grădina ocrotitoare.
și-aici aștept o veveriță siberiană să aterizeze
pe brațele disciplinate.

sunt omul împăcat cu viața
care nu se mișcă mai mult decât o tulpină
târându-se printre crăpăturile casei,
deși plantele cățărătoare au puterea
sufocării întregii locuințe.
rutina se aseamănă cu autarhia.
am suferință produsă din resurse proprii,
am autosuficiență emoțională
și cât de inutil să dorești
ce nu ai nevoie.

în dimineți, fosfenele sunt semne de rău.
amețeala cade ca o bucată zdravănă de zăpadă
direct în moalele capului,
ziua începe cu efervescență rituală.
de relațiile fizice mă rup în ordinea pădurii
și revin fără urme: pe corp cu singurătate.
dar pe corp te atingi cu fragilitate
și o știi: ai putea epura o suprafață întinsă
doar din mișcări minimale.

o pală de căldură te încețoșează,
amețeală tresare cu forța bunăstării.
doar caută să îngădui
tot ce ți se întâmplă
și ți se va îngădui
măreața întâmplare.

I’LL SEE YOU IN THE SPRINGTIME

nimeni nu te poate face să simți tristețe. copiii sunt învățați să picteze mereu păsări
îndepărtate, din tușe subțiri care se pierd spre margine, dar niciodată de tot.
mă trezesc, aștept reglajul matinal, emoțiile încep să vâslească amorțite spre heart reef,
echilibru, un stol inofensiv care survolează dintotdeauna.
indispensabilă, tristețea, ca resemnarea unei septuagenare ce a învățat că viața se dă între
câteva accidente vasculare, nimic mai mult, e aici
fără simptome precise. te strânge cum toți cei ce te urăsc în seara de revelion după artificii
obosite și băutură. corpul resimte o căldură ușoară, analgezică și dispare fără urmă.
la miruna am auzit prima oară de jolie holland, acum ascult december, 1999.
i’ll see you in the springtime after the battle is won, îmi repet distant imediat ce începe.
răfuielile dintre noi nu se termină curând, dar e mai ușor să crezi că ar putea.
te gândești la primăvara când alergai pe câmpul curat, mângâietor, printre firele fertile
și vârfurile ghimpoase maronii, uscate de soare.
iar pauzele în care respirai un abur dens în stratul răcoros de aer
erau tot tristețe. la primăvara când ieșeai seara cu o geacă minusculă,
îți încleștai mâinile ca două șervețele mototolite ce ard repede sub flacăra unei brichete,
stăteai departe să nu te atingă nimeni, atât de departe că te urăști pentru asta.
o grămăjoară cu flori de brusture așteaptă în palmele întredeschise iubire, atunci te rogi
ca iubirea să nu doară. fața drenată de sânge, atunci te rogi ca iubirea să nu doară.
un tremur ușor zvâcnește, nu pentru că aici nu e iubire, nu pentru că suferi tăcut
și plictisit sau pentru că se caută în tine cu mașinării înspăimântătoare
care clachează. nimic nu poate să extirpe partea dureroasă din memorie, torentul
de stări copleșitoare își amintește de tine cu fiecare ocazie.
te simți snopit de zecile de oameni care și-au dat seama că viața lor și a ta nu contează,
dar niciunul nu te poate face să simți tristețe.
pentru că ea e aici. supusă, în scoarța de arțar, pregătită să țâșnească,
în inimile făcute ghem, în cafeaua de dimineață, în mesajele ponosite.
dar nu te panica, trezește-te devreme, trage ușor draperiile:
doar un stol inofensiv care survolează dintotdeauna
și anunță că nimic nu s-a schimbat.


AML: Care sunt primii poeți în viață pe care i-ai descoperit?

B.V.: Aș zice că este inevitabil ca printre primii poeți în viață să nu îi descoperi pe cei care deja s-au clasicizat, precum Cărtărescu sau Ana Blandiana, așa că prefer mai degrabă să menționez oameni din generația actuală, ale căror volume le-am citit chiar înainte să fi fost îndeajuns de comod cu scrierile contemporane. Primii poeți citiți de mine au fost, în ordinea asta, Jesica Baciu, Radu Nițescu, Andrei Dósa și Anastasia Gavrilovici.

AML: La care din aceștia simți nevoia să te întorci cel mai des?

B.V.: De obicei mă întorc măcar la câteva poeme dintr-un volum pe care îl citesc, dacă nu chiar recitesc volumul după ceva timp; până la momentul actual cele mai multe recitiri au „Industria liniștirii adulților” a Anastasiei Gavrilovici și „Spre sud, la Lăceni” a lui Ștefan Baghiu. În sfera poeților la care simt să mă întorc cel mai des intră și Vlad Moldovan, dar nu e printre primii pe care i-am găsit.

AML: Consideri că poezia a reușit să îți schimbe viața în vreun fel?

B.V.: Da. În sensul că se poate dezascunde din orice, once you’ve seen it you can’t unsee it, aș spune că poezia dă o altă dimensiune relațiilor tale – când văd copaci frumoși mă gândesc la copacii din „Sputnik în grădină”, când mă simt nașpa mă gândesc la ce spune Anastasia despre tristețe, la petreceri mă gândesc la rave-urile din „Spre sud, la Lăceni”; însă gândul nu e referință, poezia merge mai departe.