Poezia lui Mihai Marian a populat spațiul virtual, câștigându-și un public aparte cu mult înainte de debutul în volum al autorului, oarecum independent de numele acestuia, întrucât textele sale au fost tot timpul semnate cu straniul pseudonim Negru Opac, sintagmă ce a devenit, în momentul devoalării adevăratei identități a poetului, numele primului său volum de poeme, apărut în anul 2018 la editura timișoreană Eurostampa. La scurt timp după momentul debutului, a sosit și momentul confirmării, adică al publicării celui de-al doilea volum, intitulat În timp ce tu, la aceeași editură. Despre acesta din urmă voi vorbi în cele ce urmează.

Aș începe prin a spune că poezia lui Mihai Marian alias Negru Opac a avut încă de la început o notă aparte, constând în crearea unei iluzii de bazar imagistic, prin aglomerarea unor imagini din domenii de activitate foarte variate – scopul fiind, cel mai probabil, acela de a canaliza spre interiorul textului întreaga atenție a cititorului care, prins în jocul de-a separarea contrariilor ce nu întotdeauna se atrag, sfârșește aventura prin a descoperi mesajul, ascuns adeseori printre rânduri. Tehnica aceasta, prezentă din plin și în stare pură în primul volum, se regăsește și în cel de-al doilea, dar într-o formă ceva mai diluată, fapt ce nu face altceva decât să fluidizeze mai bine lectura textelor și, pe cale de consecință, receptarea mesajului transmis. Pentru că, departe de a fi doar o poezie „de imagine”, cum s-ar putea crede la o primă lectură, aceasta este în primul rând una cu mesaj, și încă unul puternic.

Dacă ar fi să pun o etichetă creației lui Mihai Marian, cel puțin raportat la acest volum, aș plasa-o în sfera poeziei de factură socială. Și aceasta pentru că, de la primul până la ultimul poem, În timp ce tu nu face altceva decât să ilustreze o serie de derapaje ale societății actuale, nu doar ale celei românești, ci, îndrăznesc să spun, ale întregii lumi.

O primă problemă majoră pe care autorul o ilustrează în cartea sa este antiteza tot mai flagrantă dintre sărăcia lucie a oamenilor și nevoia acestora de spectacol, de kitsch, ca și cum vechea vorbă latinească „pâine și circ pentru plebe” ar fi fost un blestem ce s-a lipit de omenire pe vecie: „deasupra, balcoane pline cu rufe umede./ cerul se descuamează în milioane de foițe/ pe care toamna le pulverizează ca o ploaie/ de confetti peste noi./ în spatele toaletei publice,/ o cerșetoare bătrînă îşi privește în pungile de rafie/ chiverniseala zilei:/ pîine, sticle cu lapte, sclipirea unei vitrine,/ o mașină de fabricat singurătate/ și în inimă, ceva adînc, insuportabil”. Poate și mai grav este faptul că situațiile de genul celei menționate au devenit un adevărat „clișeu”, de care nimeni nu pare să se mai sinchisească: „cum sînt ei cu adevarat sub măștile/ impersonale, impenetrabile?/ care este semnificația ofrandelor lăsate/ în fața porților de fier forjat?/ avem căldură, avem mîncare./ un „ha-ha-ha“ general/ și măscăriciului i se face rău./ viața supraexpune infimele bucurii,/ procedeu fotografic ieftin dar de efect,/ pentru că acestea sînt vremurile/ în care niciunul dintre noi/ nu poate ignora fantastica forță/ a clișeului”.

În demersul său de a radiografia poetic lumea, Mihai Marian nu se sfiește să spună lucrurilor pe nume, adică să diagnosticheze societatea ca fiind bolnavă, ba chiar (mai precis spus) nebună. Și o face atât într-o manieră voalată, invocând motivul visului, care este, conform principiilor psihanalizei freudiene, depozitarul unic al adevărului psihologic – „știi, am avut un vis/ noaptea trecută,/ un vis în care se crăpa asfaltul sub mine./ un bulgăre gigantic de bitum și pietriș/ trecea pe deasupra capului/ (avalanşă venea cu repeziciune,/ orgie a smintelii care în cele din urmă/ întărește rațiunea)./ am fost izbit cu forţă de puntea din lemn/ ce atîrna deasupra orașului/ ascuns în cețuri,/ de puntea pe care voiam să o trec spre tine” -, cât și în mod direct, punând degetul pe rană, fără menajamente: „simptome pozitive:/ intransigența conductelor orașului mîncat de rugină,/ idei delirante, halucinaţii, tulburări ale gîndirii/ şi tulburări de mişcare./ în privirea lui e o gaură sau un gol,/ ceva ce ajunge departe./ simptome negative:/ toate iluziile pe care le poți avea după patruzeci de ani,/ discursul interior, la timp pentru toți ceilalți/ dar prea tîrziu pentru cel care vrea să se arunce/ din el însuși,/ serile de noiembrie în care «ajungi într-un loc/ și nu știi de unde ai plecat»./ simptome cognitive:/ dificultăţi privind prioritizarea sarcinilor,/ organizarea gândirii şi anumite tipuri de memorie,/ plimbarea zilnică timp de treizeci de minute sub norii/ radioactivi,/ mișcarea în propriul spațiu existențial/ bîjbîind pereții subțiri ai aortei”.

Poate cel mai acut neajuns al societății în care trăim, efectele sale fiind primele care ies la suprafață, este acela că oamenii se îndepărtează unii de alții, trăind însingurați într-o mare de indivizi la fel de singuri: „de ceva timp,/ nu mai pot sta în preajma oamenilor./ vii sau morți,/ nu contează./ mă paralizează accesele de fericire,/ mă inhibă geometria sărăcăcioasă/ a chipurilor defuncte,/ nasurile alungite,/ ochii pierduți în orbite/ unghiile ce par că tot cresc doar pentru că/ trupul continuă să piardă apă dar să cîștige povești”.

O altă problemă, cel puțin la fel de spinoasă, pe care, fără să o numească efectiv, poetul o strecoară printre rânduri în mai multe dintre poemele sale, este aceea a raportării greșite la divinitate. Indivizii dezumanizați (îndepărtați de lume), fie au o concepție apocaliptică despre tot ce ține de sfera spiritualității: „dincolo de îngerii cu guri rotunde și ochi cavernoși”, „un înger, îmbrăcat în/ uniformă militară/ și cu fulgii cenușii/ ai aripilor ieșind de sub vesta antiglonț,/ îți stătea de pază alături, cu puşca aţintită/ către orice ar fi ieşit din adîncuri”, fie, în extrema opusă, se raportează la religie ca la un deziderat monden al vieții lor: „de ce să-i spulber iluzia,/ doar asta ne dorim cu toții:/ un instantaneu cu Dumnezeu/ în sala de concerte,/ printre scînduri și grinzi,/ cruciulițe și jucării de pluș,/ înghesuit în portofel între atîtea nimicuri./ ne dorim un fior ca acesta de acum,/ cînd lumina dimineții/ intră-n galop prin fereastră/ ea doarme din nou/ și-n respirație i se simte miros/ de apă prefăcută în vin”.

Cu toate cele spuse mai sus, În timp ce tu se încheie într-o notă optimistă, Mihai Marian exprimându-și credința în puterea poeziei de a salva această lume de la un dezastru total, într-un poem care, deși încheie volumul, nu este altceva decât o artă poetică în cel mai clasic înțeles al conceptului. Plasarea sa la final nu trebuie să ne deruteze. În fond, într-o lume întoarsă pe dos, aceasta ar putea fi o primă invitație la normalitate, lansată chiar de pe teritoriul viciat al propriei noastre crize sociale și existențiale: „scriem pentru a susține această lume fragilă/ subțiată de topirea continuă a ghețarilor,/ pentru realitatea îmbîcsită pe care abia o mai respirăm,/ pentru calmante,/ pentru cîțiva litri de oxigen pur./ scriem să ni se întoarcă morții/ „cu moartea pe moarte călcînd“,/ despre particule fotonice și strigoi”.

Așadar, Mihai Marian ne propune poezia (în general, și, implicit, a sa) ca unică sau mai bine zis ultimă cale de salvare din mrejele acestei lumi guvernate, prin răsturnarea piramidei valorilor, de nebunie și absurd. Și chiar dacă uneori recurge la imagini dure ori chiar scabroase, nu o face pentru a șoca, ci, mai curând, pentru a provoca cititorilor săi o mai bruscă și mai eficientă trezire din amorțire, din nepăsare, din conformism, astfel încât să conștientizeze starea acută de degradare a societății în care trăiesc.


despre ceea ce văd

despre aurele celor din jur,
despre plimbările pe holul spitalului
de la camera de gardă și pînă la automatul de cafea
(75 de pași nesiguri)
despre structura labirintică
a gesturilor cu care asistentele schimbâ branulele,
pregătesc perfuzoarele,
despre oamenii care intră și ies din firma
de servicii funerare de peste drum,
despre escadroanele de gînduri care se strîng
în jurul oului fragil al dura materului,
despre orezul cu lapte dulce pe care îl primesc
unii din noi,
despre dialogurile casante dintre stropi și logaritmi,
mi-ar plăcea să îți pot povesti,
dar îmi e imposibil să găsesc o durere
care să își dorească să fie spusă,
și știu că voi sfîrși prin a tace
așa cum se tace după o bătălie lungă.

Jesus Unplugged

cu fața-ntre perne,
m-a întrebat dacă
persoana de pe tricoul pe care-l purtam este Iisus.
am spus da,
deși cu adevărat era Kurt Cobain.
a fost o minciună care oricînd putea trece cu ușurință
drept adevăr.
pletele așezate după urechi,
ochii cu cele 214 milioane celule
toate sensibile la lumină,
spatele drept,
felul în care ținea piatra în gură,
puloverul tricotat
pe care l-a purtat și la unplugged-ul din new york,
atitudinea omului care poate întoarce
oricînd și celălalt obraz,
toate aceste lucruri erau în favoarea
minciunii mele.
de ce să-i spulber iluzia,
doar asta ne dorim cu toții:
un instantaneu cu Dumnezeu
în sala de concerte,
printre scînduri și grinzi,
cruciulițe și jucării de pluș,
înghesuit în portofel între atîtea nimicuri.
ne dorim un fior ca acesta de acum,
cînd lumina dimineții
intră-n galop prin fereastră
ea doarme din nou
și-n respirație i se simte miros
de apă prefăcută în vin.

Mihai Marian, aka Negru Opac | Sursă foto: Arhivă Facebook M.M


Acest material a fost realizat în exclusivitate pentru poeticstand.com. Articolul aparține website-ului Poetic Stand și este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
mm
Absolvent de teologie şi pasionat de literatură. A debutat cu volumul de poezie „Patruzeci și unu. Eu, surdo - mutul" (editura Tracus Arte, 2018), apărut în urma câștigării concursului de debut în poezie „Traian T. Coșovei". A mai publicat poezie, cronică de carte, eseu literar și teologic în diverse reviste culturale printre care: Timpul (Iași), Convorbiri literare (Iași), Tribuna (Cluj), Urmuz (Câmpina), Revista Noua (Câmpina) si Poesis International (București).