Andrei Mocuța este un tânăr poet și prozator, membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Arad. Cele mai recente realizări editoriale ale sale sunt: volumul de proză scurtă Superman vs. Salinger (editura Paralela 45, 2018), nominalizat la premiul Tânărul scriitor al anului 2018, în cadrul Galei Tinerilor Scriitori, traducerea volumului de poeme „Ilustrata din Chinatown” de Richard Brautigan (editura Paralela 45, 2018) și foarte recentul volum de poeme Portret al artistului după moarte (editura Universității de Vest, Timișoara, 2020), despre care vom vorbi în cele ce urmează.

Portret al artistului după moarte, este un volum de poeme dedicat memoriei tatălui său, scriitorul Gheorghe Mocuța, plecat în lumea celor drepți în urmă cu aproximativ doi ani, fără a fi însă unul „in memoriam” în înțelesul clasic al expresiei, în sensul că figura tatălui nu apare chiar în fiecare poem, și nici stilul elegiac nu traversează cartea da capo al fine. Dimpotrivă, se regăsesc aici și poeme vesele, poeme de dragoste, mici ironii la adresa politicii și a societății românești, poeme livrești, ba chiar poeme despre fotbal. Ceea ce dă cu adevărat unitate și greutate acestei cărți este însă tocmai tonul firesc pe care autorul îl abordează și pe care îl păstrează pe toată durata volumului.

Interesant este că inclusiv poemele în care apare imaginea tatălui sunt de cele mai multe ori doar melancolice, nicidecum triste, ba uneori sunt chiar vesele: „dacă prind musca asta/ Franța egalează/ mi-a zis tata/ mângâind aerul cu palma/ concentrat/ ca un samurai// (…)// Sylvain Wiltord înscrie/ la ultima fază/ în timp ce musca din palma/ tatălui meu/ stă lipită de linia vieții/ cu capul strivit și aripile/ cuprinse încă/ de inerția zborului/ dintr-o dată devine grav/ își privește palma/ cu remușcare/ de parcă și-ar fi plesnit/ fiul sau părinții/ și murmură/ nu trebuia să fac asta/ aveam linia vieții/ neîntreruptă// mi-am forțat norocul”; „lui tat îi plăcea/ să mă alinte cu expresia/ băi pizdeț/ de fiecare dată/ când îi insultam inteligența/ sau îl luam peste picior/ dar mereu/ mi-o spunea părintește/ și atât de gingaș/ că am prins drag/ de ea// ce să mai/ glume livrești de familie/ de scriitori/ nu era singura dar a rămas/ cea care nu s-a pierdut/ niciodată// totul a pornit/ de la un episod din liceu/ când citeam cartea/ pe ascuns/ până o profă m-a prins/ și a confiscat-o// ce-i tâmpenia asta? m-a întrebat// Pizdeț/ un roman de Vakulovski// nu a vrut nicicum să creadă/ că-i literatură”.

Poemele dedicate memoriei tatălui ating totuși și acea notă de sobrietate specifică celor scrise „in memoriam”, dar cu precădere în ultimul ciclu poetic a cărții, care îi este în întregime dedicat, purtând chiar numele Portet al artistului după moarte. Aici, fiul își revarsă tot dorul și mai ales toate nostalgiile legate de cel care i-a fost atât părinte cât și cel mai bun prieten. Deși niciodată nu poți ști când s-au sfârșit rezervele de dor sau de nostalgie. De departe, cele mai profunde poeme din acest ciclu sunt cele în care, într-un fel sau altul, tatăl și fiul fie se întrepătrund, fie vizează o reîntregire după moarte: „am visat că am două inimi/ a mea/ și a tatălui meu// dimineața m-am prezentat/ degrabă la cardiolog/ a confirmat existența lor/ și mi-a atras atenția/ că una din ele bate mai încet/ probabil cea a tatălui meu/ e mai leneșă// nu mi-a prescris nimic/ pentru că n-are/ ce să mi se întâmple/ am luxul de a muri o dată/ și tot aș mai rămâne cu o inimă// nu e ușor să trăiești cu două inimi/ uneori și una e prea mult/ dar a fost cea mai intimă legătură/ prin care i-am simțit/ vreodată pulsul// când inima tatălui meu/ a încetat să bată// s-a făcut liniște”; „nu doresc sicriu/ și nici să fiu îngropat/ în pământ// vreau să mă coborâți/ direct/ în trupul tatălui”. Ultimul poem din volum este poate și cel mai gingaș și de ce nu, cel mai firesc într-o asemenea situație. Andrei Mocuța reiterează aici mitul conform căruia, cu cât omul se apropie mai mult de sfârșitul vieții, se reîntoarce la începuturile acesteia, punându-i și pe ceilalți în situația de a schimba rolurile clasice cu cele impuse de noile standarde ale vieții: „pe măsură ce ajungi/ să-ți cunoști tatăl mai bine/ îți dai seama că nu e/ decât un copil// ai vrea să-l întrebi de toate/ și să-i spui cât mai multe/ dar el e un nou născut/ hotărât să baune/ și să gângurească// te pui să-l legeni/ să-l ții în brațe/ să-l faci să se oprească/ din plâns/ dar de oricâte ori încerci/ nu-ți iese/ și realizezi că de fapt/ tu nu ești pregătit/ să devii fiu”.

Ceea ce surprinde cel mai mult la poemele ce alcătuiesc acest volum este în primul rând echilibrul emoțional pe care Andrei Mocuța reușește să îl realizeze. Probabil din grijă pentru cititorii săi, cărora nu ar dori să le stoarcă lacrimi. Dar mult mai sigur din grijă față de memoria tatălui său pe care nu vrea să o transforme într-un mormânt al deznădejdii. Tocmai de aceea are grijă ca fiecare amintire legată de tatăl său să aibă și ceva vesel în ea, astfel încât zâmbetul firav din colțul gurii să descurajeze șuvoiul de lacrimi din colțurile ochilor.

Interesant este și faptul că, în ciuda specificului inerent al cărții, și a atmosferei nostalgice, și aceasta bine temperată, poetul nu face niciun rabat de la exigențele literare, astfel încât, cititorul se poate bucura, cu fiecare pagină dată, de poezie de cea mai bună calitate, poezie de cele mai multe ori livrescă, ce abundă în intertextualitate, strecurată discret, cu firescul postmoderniștilor de modă veche. Și pentru a proba această afirmație, voi încheia această cronică, citând un poem de această factură: „poezia e peste tot/ chiar și pe strada Mețianu/ din Arad// Enigel S.R.L. vinde/ magneți pentru/ turiști/ iar puțin mai în față/ Crypto S.A./ vinde frigidere”.

Andrei Mocuța, „Portret al artistului după moarte, Editura Universității de Vest, Timișoara, 2020


Capsula timpului

orice poet
ar trebui să testeze
rezistența textelor sale
într-o capsulă
a timpului
pe care să o dezgroape
după șapte ani
iar dacă poemele lui
îi mai spun ceva
să o îngroape
din nou
alți șapte ani

în cazul puțin probabil
în care
și după aceea
le consideră inspirate
să le îngroape
cu totul
și de mai prinde
următorii șapte ani
înseamnă
că a trăit prea mult
ca să fie poet

Rezistența pe hârtie

cărțile lui Salinger îți fac poftă
să fumezi
ale lui McCarthy să scuipi
ale lui Murakami să te masturbezi
cu ambele mâini
ale lui Pynchon să vorbești în limerick-uri
ale lui Bukowski să pariezi totul
pe muză
ale lui Dostoievski să te lași de scris
ale lui Joyce să te lași de citit
ale lui Faulkner să-ți imaginezi ținuturi
imposibil de pronunțat
ale lui Carver să desenezi cu ochii închiși
ale lui Anthony Burgess să bei lapte
dintr-un pahar de cristal
ale lui Tom Robbins să conversezi
cu șuvița de păr a iubitei tale
ale lui Brautigan să îl descoperi
pe Jack Spicer
ale lui Spicer să descoperi graalul
îngropat într-un western
ale lui George R. R. Martin să uiți
personajele principale
ale lui Nabokov să te razi pe piept
ale lui Stephen King să nu le citești în
altă limbă decât cea în care
au fost scrise
ale lui Tolkien să le ecranizezi
ale lui Hrabal să nu mai scuipi în gară
ale lui Soviany să scrii distihuri
pe coapsa iubitei
și să dai autografe pe sâni
ale lui Andrei Codrescu să vorbești româna
cu accent american
ale lui Harms să întârzii mereu la spectacole
ale lui Gogol să arzi tot ce ai scris

Două inimi

am visat că am două inimi
a mea
și a tatălui meu

dimineața m-am prezentat
degrabă
la cardiolog
a confirmat existența lor
și mi-a atras atenția
că una din ele bate mai încet
probabil cea a tatălui meu
e mai leneșă

nu mi-a prescris nimic
pentru că n-are
ce să mi se întâmple
am luxul de a muri o dată
și tot aș mai rămâne
cu o inimă

nu e ușor să trăiești cu două inimi
uneori și una e prea mult
dar a fost cea mai intimă legătură
prin care i-am putut simți
vreodată pulsul

când inima tatălui meu
a încetat să bată

s-a făcut liniște

Andrei Mocuța | Sursă foto: Arhivă personală A. M.


Andrei MOCUȚA (n. 12.01.1985, Arad), membru al Uniunii Scriitorilor, filiala Arad, este profesor de engleză-franceză şi doctor în filologie cu o teză despre J.D. Salinger. A publicat: Povestiri din adânci tinereţi (proză, Cartea Românească, 2006); Porcilator (proză, Brumar, 2009); Trei povestiri (proză, Mirador, 2010); Şercan (proză, Dacia, 2012); Nu există cuvinte magice (versuri, Tracus Arte, 2013); Portret al artistului in absentia. J.D. Salinger: o monografie (Editura Universităţii de Vest din Timişoara, 2015); Literatura (proză, Tracus Arte, 2015); Voi folosi întunericul drept călăuză (versuri, Cartea Românească, 2016); Superman vs. Salinger (proză, Editura Paralela 45, 2018); Portret al artistului după moarte (versuri, Editura Universităţii de Vest din Timişoara, 2015).


Acest material a fost realizat în exclusivitate pentru poeticstand.com. Articolul aparține website-ului Poetic Stand și este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
mm
Absolvent de teologie şi pasionat de literatură. A debutat cu volumul de poezie „Patruzeci și unu. Eu, surdo - mutul" (editura Tracus Arte, 2018), apărut în urma câștigării concursului de debut în poezie „Traian T. Coșovei". A mai publicat poezie, cronică de carte, eseu literar și teologic în diverse reviste culturale printre care: Timpul (Iași), Convorbiri literare (Iași), Tribuna (Cluj), Urmuz (Câmpina), Revista Noua (Câmpina) si Poesis International (București).