Școala este, în imprevizibilul an al pandemiei, un subiect sensibil. Vulnerabili sunt, cu precădere, elevii din clasele terminale, cei care au de susținut examenele naționale, puse, și ele, sub semnul incertitudinii. Poezia este, într-un fel, Cenușăreasa programelor de examen: comentată impropriu, schinguită de comentarii „de-a gata”, parțial sau deloc înțeleasă, niciodată „liberă”. Ne-am gândit inițial la un dosar care să coaguleze cele mai „tari” voci profesorale care predau poezie din poziția privilegiată a cititorului pasionat, dar și a poetului. Am decis ca aceste interviuri cu personalități-cheie, care construiesc punți între a scrie și a preda literatură, merită publicate de-a lungul întregului an, nu doar în preajma contabilizării rezultatelor la mult titratele examene.

Primul nostru invitat este Horia Corcheș, profesor de limba și literatura română, autor de manuale școlare, poet și prozator. L-am invitat să ne vorbească despre provocările „canonului” poetic, despre pedagogie ca poezie, despre lecțiile în care poezia este pretext (ori vedetă), dar și despre noul lui volum de versuri, care va apărea în acest an la editura OMG.



Mulțumesc, Horia Corcheș, pentru că ai acceptat să purtăm acest dialog. Mă adresez, ex abrupto, profesorului exigent, formatorului și evaluatorului: e poezia o zonă nevralgică, un „călcâi al lui Ahile” în orele de română din liceu? De ce da, de ce nu?

Ai fi surprinsă poate să afli că văd exigența cu alți ochi decât uzul comun. Nu sunt un prof care dă note mici, din contră, mă câcâi mult, uneori evit să notez, mai ales pe răspunsurile orale, până ajung să pot să-mi justific mie că elevul merită o notă bună, nu una proastă. Exigența mea este mai degrabă în zona umanului: pretind de la elevi să și-l manifeste, cel puțin în apropierea lor de literatură, dar și în general. În privința întrebării tale, hm… Eu nu am simțit niciodată asta, dar răspunsul este da. Poezia este o zonă nevralgică. De ce? Sunt multe direcții în care ar trebui să mă duc cu răspunsul. Mai întâi, pentru că prin forța lucrurilor, programa e restrictivă, propune decupaje foarte mici, canonice în mare parte, iar poezia, cred eu, are nevoie de spații largi de respirație: trebuie să alergi mult, să te obișnuiești cu decorul, să descoperi plăcerea depășirii obstacolelor etc. Apoi (și-mi cer iertare de la colegii mei care nu se încadrează aici) pentru că profesorii înșiși nu sunt poate iubitori și cititori de poezie, decât pe spații mici. O privesc cu ochi tehnic, fără vibrația necesară, iar de citit nu o citesc. Sunt cel mult recititori de texte clasicizate, mai mult în cheie didactică, fără curiozități de relectură ingenuă, și nu prea găsești printre ei pasionați care să urmărească fenomenul poetic la zi, cu ochiul mereu proaspăt și cu sufletul deschis (ce clișeu!). Aș estima, fără să am vreun studiu la îndemână, că sunt mai mulți cititori de poezie printre oamenii cu alte îndeletniciri, decât printre profesorii de română.

Cum te raportai la poezie când aveai vârsta elevilor tăi de acum? Care era cel mai indezirabil dintre subiectele pe care le puteai primi atunci?

E o întrebare dificilă. Pentru că îmi forțează memoria, din care ies niște fragmente de adevăr doar, probabil. Pe de o parte, mă gândesc la biblioteca părinților mei, care era considerabilă, dar din care, copil fiind, până la liceu, citeam mai ales proză. La școală se făcea în gimnaziu o poezie lipsită de mari provocări emoționale pentru un copil. La repezeală, îmi amintesc de Limba noastră a lui Alexe Mateevici și de Dăscălița a lui Goga. Apoi, apropo de Coșbuc, despre care văd că aduci și tu vorba mai la vale, a fost unul dintre poeții citiți de mine în acei ani de gimnaziu, mă termina de fiecare dată El Zorab, îl citeam cu lacrimi în ochi. Pentru examenul de treapta I (cel de la sfârșitul clasei a VIII-a) aveam doar vreo două-trei texte poetice în programă, iar abordarea era standardizată: comentarii de învățat pe de rost la fiecare text. Niciunul nu mi se părea indezirabil și niciunul nu era preferat. Eram îndrăgostit de Loredana și mă cam durea la bască de examen.

În liceu lucrurile s-au schimbat puțin. Dar nu dintr-o dată, radical, în privința poeziei. În primii doi ani am avut o profă tare mișto. O chema Cornelia Vlad și cred că mai predă pe undeva pe la o școală privată. Am mai scris despre ea. Era o cititoare rafinată. Am făcut cu ea Eminescu în draci și începeam să simt poezia ca pe un alt univers. Într-a zecea ne citea contemporani și, imediat după revoluție m-a trimis să stau la coadă la Librăria Universității, unde știa că se băgase volumul lui Dinescu, Moartea citește ziarul. Profa asta mi-a deschis cumva apetitul. Dar eu am fost mereu un întârziat, la mine mereu lucrurile s-au petrecut în alt ritm decât la alții, am și avut tot felul de sinuozități pe traseu. Mi-a mai luat un timp, vreo doi ani, până să am o revelație. Într-a XII-a, după ce a XI-a fusese o mare plictiseală la română, cu o profesoară care nu avea același zvâc (of, nici același parfum răvășitor…), a trebuit să mă pregătesc pentru bac. Aveam un prieten de familie, prof de română (mă rog, după revoluție, tocmai cam în timpul despre care vorbesc, devenise lector la Litere, pe italiană), Dumitru Cârstocea. Era soțul fostei mele profesoare de română din gimnaziu. Cu el, făcând meditații, am descoperit marii poeți, Bacovia, Blaga, Arghezi, Barbu, Nichita Stănescu, cei din programa școlară. A fost o revelație uluitoare. Omul ăsta era un Dumnezeu pentru mine. Nu m-am temut de vreun subiect la examen, mi-a venit ceva de genul lirica erotică eminesciană. Am luat o notă spre zece, nu mai știu exact.

Ce-l poate face pe un elev să iubească poezia? Ce crezi că îl îndepărtează? Sunt „iremediabile” gusturile formate în liceu și afirmate cu vehemență?

Pe un elev îl face să iubească poezia propria sensibilitate, propriul organ, împreună cu mediul (aici includ școala, proful de română sau poate și alți profi). Îl îndepărtează definitiv de poezie, sunt sigur de asta, un prof lipsit el însuși de organ pentru poezie. E o chestiune complexă, cred, aceasta. Programele școlare sunt destul de restrictive în liceu, ele admit șapte poeți canonici, ultimul fiind Sorescu, pe care de fapt majoritatea îl tratează ca dramaturg. Deci aventura poetică, strict raportat la programă, se termină la Nichita Stănescu. Însă și din acești șase poeți care mai rămân, tehnic vorbind, nu ești obligat să studiezi decât câte o poezie, excepție făcând Eminescu, două poezii. Or poezia e o formă de viață care are nevoie de spații ample de respirație. Dacă elevului îi livrezi șase analize tehnice pe șase texte, e cam greu să-l faci să simtă gustul poeziei ca formă de viață. Și da, cred că aici, în liceu, se formează în mare măsură percepția cu care rămâi.

Referindu-ne strict la domeniul poeziei (citite, studiate în liceu): care e cel mai periculos clișeu vehiculat de „comentariile de-a gata”?

Hm…nu știu ce să îți răspund. În principiu, în privința celor șase poeți, cum bine știi, se merge pe niște interpretări standardizate, validate oarecum de critica literară de autoritate. În ce mă privește, mă enervează tare analiza formelor, a tropilor, figurile de stil care ce știu eu ce „sugerează”, „exprimă”, „indică”. Există o serie de astfel de verbe care sunt adoptate de limbajul analitic școlar, care clișeizează în ansamblu.

BAC 2019 (versiunea „extinsă”, categoria poeți): Eminescu, Bacovia, Blaga, Barbu, Arghezi, Stănescu, Sorescu… Cine crezi că e marele absent/marea absentă a acestei liste? De ce?

E oarecum firesc să avem un canon, e firesc să aducă programa școlară obligativitatea studierii autorilor care țin de un corpus patrimonial validat. Personal, aș vedea mai mulți interbelici, cel puțin unul în plus, sunt topit după Fundoianu, de pildă (ah, „când dormi, printre gutuie, pe care cresc furnici,/ai ochii tare limpezi, genunchii tare mici…”), apoi un Geo Bogza, un Dimov, Cărtărescu la optzecism, mi-ar plăcea Angela Marinescu, Mariana Marin, Mariana Codruț, eh, complicat când ajungi la contemporani. Dar oricum, programa va trebui updatată cât de curând, pentru că e mult prea în urmă cu ultimul ei punct din diacronie.

Îl detestam (sau, pur și simplu, ignoram) pe Coșbuc în liceu, îl îndrăgesc acum (mai ales pentru lirica erotică) și încerc să-mi conving elevii că, în spatele versurilor lui „frivole”, stă un rafinat care știe să scrie mai bine decât cei mai pretențioși dintre ai noștri. Ai avut vreo experiență similară, să nu-ți placă deloc un poet atunci când era „lectură obligatorie”, să-l redescoperi, cu o privire proaspătă, după mulți ani?

Nu, decât poate experiența din liceu. De la clasă nu simțeam mare lucru despre poezie, însă într-a XII-a am avut revelația interbelicilor, prin Cârstocea. Eram uluit după câte o ședință cu omul ăsta, ce universuri se deschideau din poeziile lor. Dar chestia e că el nu îmi făcea doar demonstrații pe câte un text. Îmi arăta cum funcționează câte un întreg univers. Sigur, apoi a mai fost Eminescu, descoperit în facultate cu multe nuanțe necunoscute, pe care am ajuns să îl iubesc altfel, dar nu pot spune că nu-mi plăcuse și în liceu, pentru că în primii doi ani avusesem super-profesoara Cornelia Vlad, care chiar știa ce făcea. Filmul s-a rupt într-a XI-a și apoi s-a înnodat din nou la un moment dat într-a XII-a.

Moment idealist. Cea mai frumoasă oră „de poezie” pe care ai ținut-o a fost….

Îmi vine una în minte, tocmai pentru că a fost extrem de intensă, dar mi-a adus deservicii. Dădeam concurs pentru postul de inspector de limba și literatura română. Procedura prevede și susținerea unei lecții în fața comisiei și, ulterior, analiza ei. Am gândit, recunosc, un proiect monstruos. Era final de an școlar și am ales să țin o lecție de recapitulare a liricului. Interesant de știut, o clasă cu care atunci mă întâlneam prima dată, nu știam nimic despre ei, decât că studiaseră poeții din programa școlară. Fascinat de propriul proiect, am gândit o construcție amplă. Am pornit de la un tablou al lui Francesco del Cossa, pe care urma să îl analizez în cheia lui Daniel Arasse (splendida carte Nu vedeți nimic) pentru a descoperi cum capcana unei priviri de suprafaţă poate anula sensurile de profunzime. Apoi, pe o schemă a pieilor pictorului Hundertwasser (epiderma, hainele, casa, identitatea și omenirea) elevii aveau de analizat în grupe câte doi poeți, unul clasic, unul contemporan. Alesesem textele cu multă migală, Alecsandri cu Ioan Es. Pop, Eminescu alături de Dan Coman, Bacovia cu Dan Sociu, Blaga cu Teodor Dună, Arghezi cu Ion Mureșan și Voiculescu cu Cărtărescu. Scopul era să identifice trăsăturile curentului căruia îi aparține clasicul și să observe mutațiile care se produc la contemporan. În fine, nu intru în detalii didactice. Dar proiectul, deși era super mișto, avea un defect: suferea de vanitate. Vrând să fac prea mult, nu am reușit să termin lecția, elevii nu au reușit să mențină un ritm infernal care ar fi fost necesar. Îți dai seama, când te asistă inspectorul general, un inspector general din minister (care era prof de arte plastice, deci mă pliasem și pe el cu pictorii), un prof universitar și o colegă, profă de română, să nu termini lecția e destul de nasol. A fost nasol, într-adevăr, universitarul, gramatician, mi-a reproșat din start alegerea literaturii în detrimentul gramaticii, declarându-se imun la poezie, am fost desființat pornind de la faptul că nu mi-am manageriat bine timpul. Elevilor însă le-a plăcut enorm. Iar după-amiază, m-am cărat cu fiu-meu la munte și ne-am dat două zile cu bicicletele. Oricum, am luat concursul.

Îmi amintesc că, în 2016, când ai organizat Olimpiada „Lectura ca abilitate de viață” la Cluj, elevii au făcut cunoștință cu mai mulți poeți contemporani. I-ai simțit receptivi la mesajul acestora sau, dimpotrivă, contrariați de „nonconformismul” lui?

Am simțit o efervescență extraordinară. A fost un moment de vârf, cum nu știu dacă a mai prins Clujul preuniversitar în zona umanistă în ultimele zeci de ani. Nici când va mai prinde. Aveam o întreagă strategie, construită alături de Andreea Goldiș, care pe vremea aceea era PR-ul Inspectoratului Școlar Județean Cluj. La venirea elevilor, în camere îi așteptau pachete cu cărți de foarte bună calitate, inclusiv poezie contemporană. În fiecare pachet era câte un semn de carte pe care inscripționasem câteva versuri din diverși poeți contemporani. Întâlnirile cu poeții au fost momentul special. Ion Mureșan a copleșit, Manasia a fost touching, Baghiu efervescent, ce să spun, a fost… poezie. Nu cred că a fost neapărat ceva nonconformist, decât prin comparație cu modelul osificat al olimpiadelor obișnuite. Dar, cum știi, la OLAV exact asta am vrut, să spargem oasele dure ale colosului, să le înlocuim cu unele de sticlă, prin care se vede mai bine măduva. Iar entuziasmul născut în jurul acestui concurs e o dovadă că am reușit.

Întrebare din public: chiar e Ion Barbu un poet indispensabil? Întrebarea mea: ce l-a făcut, de-a lungul anilor care-l mențin în discutatul și discutabilul canon „de BAC”, un poet imposibil?

Patrimoniul nostru literar este destul de sărac. Barbu este, fără îndoială, un poet valoros, în contextul modernitții interbelice având o ținută distinctă, originală. Ce este indispensabil și ce nu? Asta este o chestiune de convenție. Ar putea fi scos din canonul școlar? Da, la fel cum oricare alt nume ar putea fi scos. Bineînțeles, pierzându-se un filon pe care acesta îl reprezintă. De ce nu avem niciun tradiționalist printre canonici, de exemplu? De ce sămănătorismul și poporanismul nu au reprezentanți în canon? De ce nu e Coșbuc, de care aminteai? Pentru că așa a stabilit convenția, în speță cei care au scris programa școlară (girată, la acea vreme, de Nicolae Manolescu și Eugen Simion). Pe de altă parte, în programă și în canon nu poți pune tot. Faci o selecție. Ce-l face pe Barbu „imposibil”? Insecuritatea profesorilor în fața lui, cred. Deși, abordarea cea mai frecventă este spre studiul textului „Riga Crypto și lapona Enigel”, într-o manieră destul de cuminte, care nu pune probleme de înțelegere. Totuși, atunci când sunt discutate texte din perioada sa ermetică, apare o oarecare rezervă și teamă în fața interpretării. Teama subinează întotdeauna, indiferent că vorbim de interpretare a textului sau a vieții. Dar cum ar fi să-l predăm pe Eminescu doar prin texte ca „Odă (în metru antic)”? N-ar apărea aceeași teamă? În fond, e o chestiune care derivă din aceeași problemă generală: dificultatea cuprinderii unui fenomen, prin câteva texte. În ce mă privește, n-am probleme cu predarea lui Barbu și, uneori, aleg poeziile considerate dificile, „[Din ceas dedus]” și „Timbru”. În plus, mai fac la a IX-a „După melci”, iese de obicei ceva tare mișto, cu suportul audio al albumului lui Alifantis.

În articolele tale dedicate problemelor „la zi” ale învățământului, strecori citate surprinzătoare, aparținându-le unora dintre cei mai actuali poeți români. E aici o strategie dublă, de promovare discretă a unei zone ignorate, nebuloase a literaturii care, în școală cel puțin, nu prea depășește anii 1980? Spune-mi două nume ale poeziei actuale ale căror cărți ar trebui să devină, pentru profesorii de română, pentru elevi, „lectură obligatorie”.

E o strategie, dar care a devenit aproape un automatism, în sensul bun al cuvântului (dacă poate exista). O strategie care mă însoțește, aș zice, peste tot în viață. În măsura în care mi se întâmplă să strecor citate din poeți contemporani în mailurile tehnice trimise colegilor inspectori sau în poveștile de la un pahar cu vin, din seri speciale. Apropo de mailurile tehnice, la un moment dat am folosit un citat din Levantul lui Cărtărescu, „totul este scriitură, totul este doar holon/lumi țesute întrețesură ca să facă lumi balon” etc. (citez din memorie). Inspectoarea general adjunctă de pe acea vreme s-a supărat, crezând că fac aluzie la faptul că ne cerea prea multe rapoarte. Dar era o tipă smart totuși, a înțeles apoi, când i-am explicat…

Iar vrei să mă bagi în capcană, cerându-mi nume (doamne, fix două :)) Nu pot, sorry, nu mă pot opri la două, să zică Academia Română care-s alea două importante. Eu pot să-ți spun însă că aveam o strategie în anii din urmă (acum mai puțin valorificată, cu pandemia, cu orele mai puține pe care le am): la liceu, fiecare lecție o deschideam cu lectura unui text aparținând vreunui contemporan. În general, încercam să leg textul de lecție, dar nu întotdeauna. Era momentul poetic al zilei lor. Fain, de obicei, tare energizant.

Ai publicat un volum de poezie în 2008, apoi te-ai dedicat prozei. Și școlii. Revii în 2021 cu un volum nou, aflat în planul editorial al editurii OMG. Cum s-a transformat, în culisele celorlalte roluri sociale& intelectuale, poetul?

Volumul din 2008 e un eșec, pe care prefer să nu mi-l amintesc :)) După acela, nu am mai scris nimic până prin 2014, când am publicat romanul pentru copii Istoria lui Răzvan, deci cu totul alt tip de scriitură, alt registru. Apoi am fost oarecum departe de poezie, cum spui, mai apropiat de proză, publicând un alt roman, Partaj, nu pentru copii, și de-a lungul anilor diverse proze scurte prin tot felul de reviste. Dar de fapt poezie am mai scris în toată această perioadă. Eu sunt un om cu tare multe falii, în viață, în viața profesională, cu schimbări uneori radicale (de unele mă bucur, altele nu-mi sunt neapărat dragi). Și în niciun caz nu sunt un scriitor de anduranță, ci unul de context mai degrabă. Astfel încât mizez pe acumulări și decantări. Am perioade. Cât timp am fost mai dedicat școlii, cum spui, ultimii vreo 3-4 ani, am scris manuale, ghiduri pentru profesori etc., fiind cumva îngropat în ele. Dar când și când mai scriam și câte o proză, câte o poezie sau uneori simple notații, care apoi s-au transformat în poezie. Volumul de la OMG (sunt tare fericit că va apărea la ei!) este de fapt o selecție succesivă și drastică a unui manuscris de peste 150 de texte și va ajunge pirpiriu în cele din urmă, la vreo 40-50 în formulă tipărită. S-a întâmplat (cum se întâmplă de fiecare dată) să fie un declanșator în mine care m-a ajutat ca în decurs de câteva săptămâni, acum de curând, să finalizez și selecția textelor pentru volumul de poezie (deși nu bag mâna în foc încă, s-ar putea să mai tai din el), și un alt volum, de proză scurtă (acesta va mai aștepta însă tiparul, vreun an probabil, știi cum e cu planurile editoriale). S-ar zice că, după zodia didacticii, vine zodia literaturii.

E școala sursă de inspirație pentru poezie sau materia ei e pur narativă?

Pentru mine n-a fost deloc sursă de inspirație pentru poezie, ci pentru proză. Dar cu siguranță poate fi și pentru poezie. Pentru mine, altcândva sau pentru alt poet sau altă poetă.

Ultima întrebare parafrazează titlul unui articol al tău: e pedagogia poezie cu formă fixă, improvizație, „dadaism”, trap sau vers alb?

Haha, am râs. Pedagogia s-ar putea crede că e orice, numai poezie nu. Iar dacă ai forța-o să fie, ai putea-o eventual încadra în poezia cu formă fixă, poate o glossă? Dar asta numai în aparență. Pedagogia are multe locuri poetice și permite lirism, când o iei la bani mărunți și o pricepi mai în adâncime. Cum am ținut niște seminarii de pedagogie pe la Litere și mai țin pe la UTCN (Universitatea Tehnică, pentru cine nu știe), pot să îți spun că încape și în pedagogie poezia. Să-ți dau un exemplu. Zilele acestea am discutat cu studenții despre funcțiile educației, printre acestea fiind și funcția de transmitere a experienței sociale. Cu două grupe nu mi-a venit ideea, abia la a treia, a doua zi, mi s-a aprins beculețul: am pornit de la analiza scenei cu care debutează filmul Nașul, pentru a observa cum se construiește și ce importanță are funcția aceasta. A fost foarte fain. Sau, alt exemplu, în vria asta pandemică, cu ore ținute on-line, despre rolul funcției de socializare a educației (e alta decât cea de transmitere a experienței sociale :)),  pornind de la versurile lui Robert Șerban: mă uit la ecranul mic și luminos al laptopului/ca la o minune/mulțumesc Doamne că mi l-ai dat/căci de la tine vin toate”. Nu e asta un fel de intrare a pedagogiei în poezie?


Image


Horia Corcheș (n. 1974) este profesor de limba și literatura română (autor de manuale, ghiduri pentru profesori, auziliare didactice), a publicat volumele Sonată pentru frumoasa amăruie (2008), Istoria lui Răzvan (2014), Partaj (2016), poezii și proză scurtă în diverse volume colective sau în reviste literare. Scrie în Dilema veche și pe platforma Școala9.


vecinul de deasupra

(etajul 1, mai sus de #vecinuldedincolo)

stă în balcon în maieu reiat și fumează

din când în când duce un binoclu la ochi

mă privește

îl privesc și eu

când ridic ochii spre el

lasă binoclul jos brusc

spre burta proeminentă

***

e 31 pe facebook

vremea bilanțurilor

aplicația ți le livrează

pe cele din anii 44, 43, 42 și mai departe

amintiri le spune tu le spui

sfârșituri

la 45 știi că nu poți scrie oricum

ce ai încheiat și nu s-a încheiat

ce ai plănuit și nu se știe

dacă

mai poți încă flirta ca la 20 cu 20

mai poți încă aștepta să te caute

o femeie instabilă

și totul contează exact cât durează plăcerea

o ai în paharul cu jack

două cuburi prietenești

care se topesc exact

la timp

***

momentele bune se măsoară
în secvențe
cada în care fac baie
picioarele adunate în unghi de 45
fără metafizică
un paianjen
coboară plictisit
pe firul care atârnă din tavan
în oglindă niciun chip
decât un contur vag, blurat
de condens
aburii ies din paharul cu whisky
plutesc verde deasupra lucrurilor


sursă fotografie cover: burst

mm
Olga Ștefan este poetă, doctor în științele filologiei și profesoară de limba română. A debutat cu volumul Toate ceasurile (2006). Acesta a fost urmat de Saturn, zeul (2016), Charles Dickens (2017), și Civilizații (2020).