Paul Țanicui este un artist polivalent, atacând piața culturală românească din trei direcții diferite, fiind scriitor, scenarist și regizor de film, precum și producător muzical. În lumea literară s-a făcut remarcat prin volumele Trăind pe credit („reality-book”, Brumar, 2012), Quimera (roman, Humanitas, 2015), Cealaltă inimă (poezie, ediție de lux, 2015) și Contre-jour (roman, Curtea Veche, 2018).

Inima de altă parte reprezintă reeditarea cărții Cealaltă inimă, editată inițial într-un tiraj limitat, de numai 99 de exemplare. Volumul este structurat în patru cicluri poetice, în numele celor patru camere ale inimii, precedate de un foarte scurt Cuvânt înainte (tot poetic), și urmate de o addénda ludica.

Primul ciclu, intitulat ca să-ți cânt, stă sub zodia nostalgiei, a visării și a regretelor târzii, poetul rememorând în versuri, prima zi de școală: „sunt eu înaintea primei zile de școală/ cu ghiozdanul albastru dintr-o bucățică de cer presat/ cu șapca mirosind a străini care vin în vizită/ și pantofi de catifea reiată/ primiți în dar de la vecina mea”, primii fiori: „cum dragostea îmi crește-n palmă/ din linia vieții/ seva primului cântec/ frământat cu grijă/ între cele două turnuri/ din inima mea”, prima dragoste materializată: „iată jumătățile de pâine/ plutind deasupra lunii/ șosetele desperecheate/ din vremea primului amor”, dar și prima despărțire: „ne-am spălat tălpile și-am plecat/ eu în vale tu în deal/ și-ntre noi pajiștea rușinii/ rostogolind bolovani/ iar și iar/ în cetate poate/ visele și-au pierdut somnul/ aici am putea potcovi viitorul/ cu cei mai frumoși cai”. Se observă în poemele din această primă cameră a inimii, câteva incizii din sfera altor lumi, a se vedea cerul, visul, plutirea, însă strecurate cu grijă, spre a nu cădea în sentimentalism lacrimogen, ci doar atât cât să contribuie la crearea unei atmosfere specifice stării de nostalgie.

În cel de-al doilea ciclu poetic, denumit foarte sugestiv martori mici, Paul Țanicui scrie despre destinul pământesc al iubirii, despre rolul ei de a fi casă și acasă: „dragostea e/ casa din palma ta/ unde bate inima”; despre statutul ei de martor și victimă colaterală a tuturor durerilor noastre: „ce frumos/ se-nalță curcubeul/ prin crăpăturile vieții noastre!”; „dacă inima sângerează dragoste/ în patul ei nevăzut/ atunci cântă-mi/ cântă-mi la fel/ cum mama mi-a cântat/ când s-a născut”, și mai ales, despre destinul ei de a fi biruitoarea morții: „cruci de lemn/ putrezesc moartea din rădăcini/ în curtea bisericii/ râuri de sânge albastru/ țâșnesc la cer rugile vii”. Poate fi remarcat aici un duh de bucurie tristă, izvorât poate din conștientizarea faptului că, deși este condamnată la viață veșnică, până la biruința finală, până la împlinirea destinului său, inimii îi este dat să sufere multe, aici, pe pământ.

nimeni ca mine este titlul ce străjuiește cea de-a treia cameră a inimii, în care te-ai aștepta să dai peste un templu al egoismului și al exhibării sinelui. Însă nu afli aici decât un hău al vulnerabilității, al expunerii, în limitele decenței, al neputinței, al neadaptării la lumea aceasta: „îmi țin mâinile ocupate să pun diacritice/ așteptării/ altfel lumea m-ar lua de peltic/ când eu de fapt/ îmi țin mâinile ocupate de teama/ de a nu mă mai putea agăța de nimic”; „sunt dintre cei ce au/ ce nimeni nu cumpără/ bieți rătăciți/ în târgul istoriei de prisos”; „sângele tău sunt/ în inima mea de pământ/ liber să-mi las suferința/ purtată veșnic de vânt”.

În această stare de smerenie, vecină cu umilirea de sine, poetul nu mai îndrăznește să ceară, ci doar nădăjduiește spre lumină: „de-aș înflori precum cărțile mi-au citit/ capul meu ar fi lumină/ lumină ar fi/ în toate cele patru umbre/ umbra mea”. Acest declic spiritual coincide și cu resuscitarea inimii din starea ei de apatie: „scutură-te inimă/ primenește-ți cămările/ cu sângele eroilor mei/ și lasă-l să curgă precum mierea din lună/ pe fața ei nevăzută/ fața mea”.

În cel de-al patrulea ciclu poetic, intitulat ce desparte cuvântul de carte, Paul Țanicui se dezlănțuie. Aici, primele patru poeme reprezintă fumul prevestitior, iar următoarele două, peste prag și Cealaltă inimă, erupția și revărsarea de lavă a iubirii, peste câmpia colii de scris. Dincolo de faptul că sunt poeme ample, de rezistență, în ele se regăsesc, recapitulativ, toate trăirile și sentimentele afirmate anterior în celelalte poeme ale cărții: iubirea extatică, nostalgia, nesiguranța, tinderea spre lumină, spre transcendeță, dorința de a spiritualiza lumea materială prin intermediul iubirii. Iar timpul imperativ la care sunt scrise le sporește statutul de lavă, fiecare vers năpustindu-se asupra cititorului cu dulcea violență a unei iubiri aprige, dar curate.

addénda ludica, cea care are misiunea de a închide această carte, poate părea complet din alt film poetic. Se regăsesc aici poeme într-adevăr ludice, scrise cu rimă, doldora de suprarealism și imagini care mai de care mai bizare. Nici urmă de inimă aici, nici urmă de dragoste. Și totuși, ultimele versuri ale ultimului poem, intitulat foarte sugestiv mic îndreptar poetic, vin să facă lumină: „Fă-te zori/ și fă-te șoapte/ dintr-un dram de bun curaj/ din cuvintele uscate/ fă-i de-acum morții/ partaj”. Așadar, jocul, înțeles fie ca mască pentru derutarea lumii, fie ca atitudine de sfidare a cruzimii realității, poate fi, asemenea iubirii, o modalitate de a învinge moartea. Cu singura condiție să aibă părtășia zorilor și a șoaptelor.

Așadar, Paul Țanicui ni se dezvăluie, prin intermediul acestei cărți, ca fiind un poet complex, dacă nu chiar complet, ce stăpânește meșteșugul de a cânta iubirea fără a o acoperi câtuși de puțin de ridicol, de a-și expune sufletul fără a-și exhiba însă tainele cele mai adânci, de a scruta transcendența, înglodându-se în imanent, făcând astfel din poezia sa un veritabil axis mundi, și nu în ultimul rând de a sfida moartea, atât prin iubire cât și prin joc. De asemenea, el se mai remarcă și prin respectul reverențios pe care îl are față de cuvânt – fiecare vocabulă, fiecare literă și fiecare tăcere părând a fi fost cu migală cântărite înainte de a fi așezate în vers. De aici vine, de bună seamă, căldura și pacea pe care le emană poezia sa.

Paul Țanicui, „Inima de altă parte”, Editura Paralela 45, Colecția „Avanpost”, 2019, 72 pagini.


stigmat

săritor ca iepurii de-argint viu sunt
dar sângele meu nu mai vrea să curgă
deși sunt tăiat prinprejurul vieții
de-atâtea ori.

dreptul la milă

sunt dintre cei ce au
ce nimeni nu cumpără
bieți rătăciți
în târgul istoriei de prisos.

sunt în visele oricui își uită visele
le adun cu ceară
moi și dulci ca smochinele
pentru cei ce muncesc
să te scoată din zid
dragoste.

Pe strada noastră

A trecut un om cu ghete de sticlă
și cântecul lui a trecut luminos
despre regi și săbii și dame de pică
cu nasturi de aur încheiați cuviincios.

Ne-am bucurat cu toții ascultându-l
până spre seară când un nebun
cu nasul de ceară și-un ochi de tutun
ne-a strigat furios
țintind spre noi cu degetul lui unsuros
crezând c-o să ne sperie de moarte
cu ale sale cuvinte citite din carte:
n-aveți nimic de ales
când lumea-i făcută din gânduri furate
nimic acum
și-oricât veți vrea mai departe!

Am râs de el pe săturate
dar nu știm cum
din urmele lui lăsate în drum
s-a făcut noapte.

Paul Țanicui, 2015 | Credit foto: Ed. Humanitas


Acest material a fost realizat în exclusivitate pentru poeticstand.com. Articolul aparține website-ului Poetic Stand și este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
mm
Absolvent de teologie şi pasionat de literatură. A debutat cu volumul de poezie „Patruzeci și unu. Eu, surdo - mutul" (editura Tracus Arte, 2018), apărut în urma câștigării concursului de debut în poezie „Traian T. Coșovei". A mai publicat poezie, cronică de carte, eseu literar și teologic în diverse reviste culturale printre care: Timpul (Iași), Convorbiri literare (Iași), Tribuna (Cluj), Urmuz (Câmpina), Revista Noua (Câmpina) si Poesis International (București).