Poetul Teodor Dună a debutat în anul 2002 cu volumul trenul de treieșunu februarie (editura Vinea, cu o prefață de Mircea Ivănescu), pentru care a primit Premiul Național Mihai Eminescu, Opera Prima. Au urmat volumele: catafazii (Vinea, 2005), de-a viul (Cartea Românească, 2010 – Premiul U.S.R., filiala Alba-Hunedoara), obiecte umane (Cartea Românească, 2015 – Premiul Cartea de Poezie a anului 2015, Gala Tinerilor Scriitori) și kirilă (Tracus Arte, 2017 – Premiul „Matei Brâncoveanu” pentru literatură; Premiul Cartea anului 2017, Gala premiilor APLER).

Anul 2019 reprezintă pentru el un moment al bilanțului, drept pentru care publică antologia minunata lume, la editura Cartier din Chișinău, la care colaborează, pe linie grafică, cu fotograful Eugen Vuțescu (la rândul său laureat al premiului Mihai Eminescu- Opus Primum, 2015, pentru volumul garda de corp, publicat la editura Tracus Arte, sub pseudonimul Merlich Saia). De acest volum ne vom ocupa în cele ce urmează.

Organizată într-un mod cu totul atipic, antologia lui Teodor Dună amestecă volumele într-un mod aparent bizar, prezentându-le în ordinea obiecte umane (2015), de-a viul (2010), catafazii (2005), trenul de treieșunu februarie (2002) și kirilă (2017). Eu însă voi scrie câte ceva despre fiecare volum, în ordinea în care au fost publicate.

Din volumul de debut, trenul de treieșunu februarie, Teodor Dună a inclus în această antologie doar patru poeme. Drept pentru care, mă voi rezuma doar la a spune că, încă de la debut acesta și-a exprimat predilecția spre o imagistică puternică, ale cărei rădăcini vin din poezia absurdului a lui Urmuz, din suprarealismul lui Gellu Naum, și din poezia crepuscular-familiară, specifică poetului nouăzecist, Cristian Popescu, așa cum reiese și din poemul paideuma: „era azi de mult/ când sora mea m-a trezit plină de spaimă/ „de miercuri dormi/ se împlinesc patruzeci de zile de când ne rugăm tăcuți/ pentru visele tale/ hai acum trezește-te măcar pe jumătate nu pe de-a-ntregul/ măcar pe jumătate în lumea asta”// eu îi zic că de trei zile sunt bolnav/ văd prin mine/ lucruri care nu sunt/ ea îmi spune „fii liniștit învelește-te cu pătura asta/ a făcut-o mama din părul ei”// eu o ascult întotdeauna pe sora mea/ are o lună care a răsărit la amiază plină de strălucire/ are un deget în plus la mâna dreaptă/ cu care vine dimineața și-mi șterge cuvintele de pe pereți/ să nu mă sperii/ face asta de ani”.

O dată cu publicarea celui de-al doilea volum, catafazii, se remarcă și primele mutații în poezia lui Teodor Dună. Deși rămâne în linii mari tributar tendințelor sale poetice din primul volum, dovedindu-se în continuare la fel de absurd, la fel de suprarealist și la fel de crepuscular-familiar, totuși aceste tendințe par a se estompa treptat, lăsând să iasă la iveală o nouă temă poetică – ce se va dovedi ulterior, obsedantă – și anume tema trupului, pe care o va aborda în acest volum, într-o manieră asumat obscurantistă. „Trupul” din aceste poeme, fie al său, fie al tatălui, fie al mamei, nu este analizat din punct de vedere anatomic, visceral, ci mai degrabă este privit dintr-o manieră onirică, suprarealistă, viscerele fiind efectiv înlocuite de microcosmosuri aflate într-o dinamică browniană: „ascund o mare fără uscat și fără nici o apă sub piele/ o simt lovind încet dinăuntru”; „de-asta în burta mea cresc păianjeni mari/ când mă zgârii ies zeci și se ascund sub pat”; „și eu merg pe sub venele mele/ prin cameră prin vocea ei/ și camera se lungește în partea în care înaintez/ ca și cum ar fi cerul/ ochii ei trecând în culorile toamnei// și-apoi un pat mătăsos/ în care te răstorni/ mult mai încet”. De asemenea se remarcă în acest volum și o schimbare de registru imagistic, în sensul în care noua tendință manifestată de poet este una ce frizează morbidul și nebunia.

În cel de-al treilea volum, de-a viul, transformările poetice ale lui Teodor Dună continuă în ambele sensuri surprinse mai sus: pe de o parte, influențele resimțite din Urmuz, Naum și Cristian Popescu se estompează tot mai mult, manifestându-se din ce în ce mai vag sub forma unui suprarealism bine temperat, iar pe de altă parte, tema trupului se menține în vigoare, trecând însă într-un alt registru ideatic și imagistic. De data aceasta, „trupul” devine sinonim cu „carnea”, atitudinea poetului față de el este una vădit maniheistă, iar atmosfera generală este aceea de război declarat trupului, de către spiritul ce s-ar vrea separat de trup, spre a putea scruta mai eficient transcendența: „și tot mai mult, zgomotul ierbii acoperă zgomotul cărnii./ atârn de mine cu marginile vârâte una în alta. doar câteva/ au mai rămas. și abia atunci simt cât granit/ emană acest soare de aur și cât granit în mine./ tot plin mă simt. deși doar o adunătură de margini,/ tot viu îmi sunt, până la piele de viu îmi sunt -/ și nu e îndeajuns”. Cât privește imagistica, se remarcă și aici o tendință de reconciliere cu firescul, ba chiar își face simțită prezența o serie de imagini din sfera diafanului: „suntem de-acum două gropi, dragostea mea, te-ai îmbrăcat/ într-o rochie de seară și te port peste/ întinderile de trandafiri. tu vrei doar să plutești./ de la liniștea asta te faci mai frumoasă ca oricând./ îți spun bine ai venit printre florile de mai./ și, iată, tot de la liniștea asta ne sărutăm direct pe carnea vie”.

Volumul obiecte umane, cel de-al patrulea din parcursul poetic al lui Teodor Dună, continuă din punct de vedere tematic, odiseea „trupului”, ba mai mult decât atât, în acest volum, lupta dintre trup și suflet atinge apogeul, în sensul că acestea sunt mereu despărțite, dar mereu se caută, se invocă, se doresc reciproc, în încercarea de a reface unitatea inițială, ontologică a omului. De asemenea, limbajul și imagistica se comportă aici ca într-o leapșă între scabros și duios, între sobru și hilar, între străveziu și opac, între diafan și carnal. Cu toate acestea, reconcilierea, chiar dacă neîmplinită oficial în paginile cărții, se realizează sau cel puțin este pe punctul de a se realiza, mărturie în acest sens fiind versurile următoare, care, după părerea mea, rezumă în ele chintesența gândirii poetice a lui Teodor Dună, din obiecte umane: „și-așa mort trupușorule/ mai ia-mă în brațe/ măcar o dată// și dă acest pământ/ puțin/ la o parte”; „când să mă așez iar în carnea ta,/ s-a și oprit timpul învierii// (…)// doar tu, trupușorule, plângi./ și eu te țin în brațe, te țin strâns în brațe,/ să nu se vadă că suntem doi./ și îți pun tot mai multă vată sub pleope,/ să nu se vadă că doar noi, doar noi am înviat/ unul lângă celălalt// și chiar dacă te-am legat/ cu o sfoară de mine/ și te trag ca pe un câine mort pe dalele de lumină// tot înviere se cheamă/ și tot bucurie se cheamă”.

Odată cu apariția volumului kirilă, se constată o reinventare aproape din temelii a universului și discursului poetic al lui Teodor Dună. Acest volum, construit sub forma unui poem-fluviu în proză, își propune să redea, sub forma unei alegorii poetice mustind de suprarealism, biografia fictivă a personajului omonim. Acest Kirilă este cu siguranță un personaj inventat, dar nu aleatoriu, ci unul creat perfect conștient, după modelul unei tipologii umane reale, și anume a omului simplu, fără trăsături speciale, ce își dorește, ca orice om simplu, un viitor luminos, dar care nu pare a avea puterea de a se împotrivi desfășurării vieții exterioare lui, rămânând condamnat la captivitate în colivia propriei sale neputințe: „la etajul unu, pe câmpul lichid al camerei, stă kirilă. lipit de stâlpii aerului. la o sută de metri sub viitorul său bun și luminos. vrea să apropie două scame. nu poate. mâinile îi par cusute de umeri. nu mai folosesc decât la durere. frânghia zilei începe să tremure sub tălpi.// atunci, un copil desculț iese din kirilă. ajunge pe asfalt. scoate din buzunar niște oase împletite frumos. cântă la oase un cântec de leagăn. în jur se înalță colivia lucrurilor bruște și de neînțeles. imaginea mișcătoare a copilului se fisurează. ceva îndepărtat continuă să se audă. la câțiva kilometri deasupra, colivia viitorului bun și luminos. kirilă se ridică pe vârfuri. stâlpii aerului se înclină și îl îngenunchează. murmură un cântec de iertare. // are gura plină de panglici. de buze îi atârnă capetele rupte ale oricărei vorbiri. știe: degetele lui sunt batiste pentru păpuși prăfuite. el e doar o cutie a milei. așteaptă să se lase liniștea în durere”. 

Așadar, Teodor Dună se dovedește, de la începutul carierei sale poetice și până în prezent a fi un poet umanist, centrat pe explorarea „amestecului” de trup și suflet, de întuneric și lumină, de voință și neputință, care este omul, în cea mai completă și firească accepțiune a termenului. Înzestrat cu o imaginație bogată, dar și cu o cultură poetică deosebit de solidă, el reușește să creeze lumi noi, personaje bizare, situații dintre cele mai absurde, panorame suprarealiste și atmosfere onirice. Poezia sa se remarcă în primul rând prin bogăția și diversitatea imaginilor create dar și prin amalgamul de stări și emoții pe care le stârnește. Tocmai datorită acestor izbânzi poetice, el se numără astăzi printre cei mai de succes poeți români contemporani, bucurându-se atât de aprecierea criticilor cât și de admirația cititorilor de poezie.

Teodor Dună, „Minunata lume”, Editura Cartier, 2019, 256 pagini.

Teodor Dună | Credit foto: Jan H. Mysjkin


Acest material a fost realizat în exclusivitate pentru poeticstand.com. Articolul aparține website-ului Poetic Stand și este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
mm
Absolvent de teologie şi pasionat de literatură. A debutat cu volumul de poezie „Patruzeci și unu. Eu, surdo - mutul" (editura Tracus Arte, 2018), apărut în urma câștigării concursului de debut în poezie „Traian T. Coșovei". A mai publicat poezie, cronică de carte, eseu literar și teologic în diverse reviste culturale printre care: Timpul (Iași), Convorbiri literare (Iași), Tribuna (Cluj), Urmuz (Câmpina), Revista Noua (Câmpina) si Poesis International (București).