În mai 2016, la Festivalul Internațional de Poezie București era invitat poetul Ko Un. Prezența sa era prilejuită de lansarea volumului Timp cu poeți morți, ce reunește 103 poeme ale autorului coreean, traduse în limba română de Iolanda Prodan. Poetul era invitat să vorbească publicului român în Aula Bibliotecii Centrale Universitare ”Carol I”. Cu câteva minute înainte de începerea evenimentului, pe care îl așteptam cu mare emoție, căci urma să am rolul de interpret pentru cel mai cunoscut poet contemporan al Coreei, a apărut un domn mărunțel, foarte vioi pentru cei 82 de ani ai săi atunci. Ko Un era însoțit, ca de obicei, de soția sa, doamna Lee Sang-wha, care mi-a șoptit complice „Așază-te în dreapta lui. Cu urechea stângă nu aude aproape deloc.” Mi-am amintit brusc de ce întreaga poezie a lui Ko Un este violent de tristă, izbitor de directă, neașteptat de plină de speranță și mereu despre viață, chiar și atunci când scrie despre moarte. Pentru că este, în primul rând, despre sine, despre om. Despre Ko Un citisem că în timpul războiului coreean, când avea o vârstă încă fragedă și își pierduse o parte din familie, își turnase acid într-o ureche, încercând să scape de urletul atroce al conflagrației, un gest care l-a marcat pe viață. Numai că, așa cum se întâmplă de obicei, e greu să vezi un om obișnuit, cu vulnerabilități, boli și suferințe omenești atunci când ai în față un creator, iar Ko Un este, pe deplin, un creator de poezie nouă, originală și universală, deși poezia sa este în același timp cât se poate de personală și de coreeană.

Volumul Timp cu poeți morți, pretextul primei vizite a poetului în România, cuprinde o selecție de poeme scrise în ultimele două decenii, sau mai bine zis în noul mileniu, cu excepția ultimelor trei poeme („Rază de lumină” din volumul Stelele pământului străbun, 1984; „Mama” din volumul Cântece pentru mâine, 1992; „Dans” din volumul Cenotaf, 1997), apărute în volume din anii ’80 – ’90. Poeziile adunate în acest volum exemplifică varietatea tematică, versatilitatea poetului și ușurința sa de a trece de la o formă poetică la alta, căci găsim la Ko Un poeme sociale, manifeste politice, meditații, confesiuni, pastorale, elegii, reflexii, colaje și multe altele. Toate acestea subliniază siguranța poetului asupra menirii sale, așa cum ne spune în poezia ce dă titlul volumului în limba română: „Fiecare dintre noi e un poet în viață/ dar fiecare dintre noi/ nu este doar un poet în viață./ În lumea de aici și în lumea de dincolo/ trebuie să fim trei, șapte, unsprezece poeți…/ Suntem senzualitatea timpului/ în care venim și spre care plecăm.” Ko Un ia în serios datoria poetului de a curge odată cu timpul prin creația sa, așa încât nu e de mirare că a publicat peste o sută de volume de poezie. Corpusul cel mai mare, și care într-o bună măsură i-a adus recunoașterea universală, îl reprezintă cele treizeci de volume ale colecției Maninbo (Zece mii de vieți), ce cuprinde 4001 poezii și la care poetul a muncit timp de treizeci de ani. Poemele sale recreează portrete umane în versuri, într-o manieră asemănătoare poemelor-manifest ale unui alt nume de referință în poetica lumii, Nâzım Hikmet și ale sale Portrete umane de pe meleagurile mele natale (1938).  Poemele din colecția Maninbo nu se regăsesc în volumul Timp cu poeți morți, care, neuitând poezia-manifest, pe care o regăsim în selecția din volumul Poeme lăsate în urmă (2002) și din care, în volumul în limba română se regăsesc poeme precum După revoltă, Munții mici ai Asiei, Memorii sau Linia de armistițiu, a dat totuși întâietate poeziei concentrate, meditative, confesionale, dinamice și mai ales vocale.

Căci, dincolo de orice, poezia lui Ko Un e adesea expresia oralității. E o poezie explozivă, arteziană și încărcată de sonoritate. E o poezie ce trebuie recitată, chiar și în singurătate, nu doar citită în liniște. Cum altfel am putea savura un poem în care Ko Un ne vorbește despre sublimarea sensului în sunet, ca sursă primordială a tuturor lucrurilor? Căci pentru poet, la început a fost sunetul. „Voi n și k fără de sens!/ Voi a, yeo, o, yo fără de sens!/ Tu realitate a principiilor primordiale!/ Tu, sunet!” (Fără titlu – 201) Vocea, sunetul, pare să aibă pentru Ko Un o valență izbăvitoare și tămăduitoare, fapt ușor suprinzător pentru un poet care, la un moment dat ar fi vrut să suprime toate zgomotele lumii, să nu mai audă nimic și care înțelege în profunzime liniștea, căci pentru un deceniu s-a devotat budismului meditativ. Panaceul sonor este ușor de observat în poezia White Mountains, în care poetul, pierdut într-o pădure din statul american New Hampshire, începe să strige numele locurilor cunoscute din Coreea, ca pentru a restabili legătura, aproape ombilicală, cu lumea lui. „Noryangjin/ Râul Geum/ Mapo/ Râul Yalu/ Templul Unmun din insula Cheong/ Hamheung/ Mokpo/ Râul Nakdong/ Daejeon/ Pohang…” Ko Un este, de altfel, bine cunoscut pentru modul exploziv, electrizant, cu inflexiuni pline de tensiune cu care își citește poemele, devenind imaginea vie a propriei poezii. Dinamismul poeziei lui Ko Un vine deopotrivă din imaginile pe care le (re)creează, dar și din limba vie, mereu schimbătoare, capabilă de trasformare, dar și extrem de maleabilă. În același timp, poetul, care a învățat importanța eliberării de „povara” limbii, nu doar din experiența budistă sau a închisorii politice, ci și din trăirile personale, se bucură din plin de autonomie neezitând să țeasă în poezia sa cuvinte noi sau inventate, cum găsim, de pildă în poemul Chaktung. Poezia lui Ko Un nu este doar obligatoriu auditivă, ci este și puternic vizuală, uneori izbind impulsiv retina și adesea picturală, ca un colaj artistic, plauzibil și palpabil și care se prinde aproape cu disperare de suflet și de minte ca în poemul Mulțumiri.


Spumă poliuretanică!
Vinil!
Triști muguri de soia
într-o pungă de plastic!
Plastic!
Bunica!
Mama!
Tolstoi al meu!

Oh! Tu amurg al zilei de azi
ce ai pe cap
toate apusurile de soare
din ultimele mele decenii!


Volumul Timp cu poeți morți reușește să creioneze o schiță a esenței poeziei lui Ko Un, reunind într-o formulă concentrată o mare varietate a creației poetului coreean. Nu trebuie trecută cu vederea nici traducerea poemelor în limba română, căci Iolanda Prodan se ridică la înălțimea valorii orginalului, printr-o traducere ce dovedește o sensibilitate aparte pentru poezie și un organ special de simț al limbilor coreeană și română.

Ko Un a revenit la ediția a X-a a Festivalului Internațional de Poezie București în luna mai a anului trecut, când lectura sa, din nou fascinantă, a arătat și atașamentul față de poezia românească și de Poezie, în general. Până la urmă, despre ea este vorba. Căci omul Ko Un e supus greșelii, dar poezia e fără de păcat.

Ko Un, „Timp cu poeți morți”, Editura Tracus Arte, 2016, traducere din limba coreeană și note de Iolanda Prodan.

Ko Un | Credit foto: Barbara Zanon/Getty Images


Acest material a fost realizat în exclusivitate pentru poeticstand.com. Articolul aparține website-ului Poetic Stand și este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
mm
Predă limbă, literatură și istorie coreeană la Universitatea din București din 2005. Este absolventă a Facultății de Limbi și Literaturi Străine (specializarea chineză-engleză), a făcut masteratul în filosofie est-asiatică la Universitatea Yonsei din Seul și doctoratul în studii literare și culturale la Universitatea din București.