Știam că frumusețea e puternică. Aparenta ei fragilitate, precaritatea structurală, sunt impresii de cele mai multe ori false. De fapt, construcțiile estetice sunt, în ascetica lor paradoxală, de o durabilitate pe care ar putea fi invidioase structurile arhitecturilor sau lumilor fizice, câteodată.

Sentimentul acesta mi-a revenit la lectura poemelor Anastasiei Gavrilovici – o tînără (născută în anul 1995)  poetă și traducătoare, membră a grupării literare Zona Nouă și a redacției profesionistei reviste Poesis Internațional.

Deși aflată la primul volum, poeta este deja cunoscută, primind la nici 24 de ani, Premiul Naţional „Mihai Eminescu” Opus Primum la Botoşani, în 15 ianuarie 2020, fiind considerată de Emilian Galaicu-Păun „poeta acestui început de deceniu”. Volumul se numește Industria liniștirii adulților; a apărut la Casa de editură Max Blecher, având pe coperta a patra comentariile Teodorei Coman (care a fost și lectorul cărții) și ale excelentului critic Doris Mironescu.

În genere, comentariile critice care au urmat au fixat lucrurile esențiale: prospețimea discursului, „rezistența eficientă”, „observația ironică și asocierea metaforică” (Doris Mironescu), tehnica de „ridicare la putere” și „controlul stridențelor” (Emilian Galaicu-Păun), „percutanța” , „sensibilitatea și cerebralitatea”, „eu-l fragil”, „fiorul existențial postuman pe fundalul perplex al /…/ propriei inadecvări” (Teodora Coman).

Toate cuvintele spuse, vorba psalmistului, sunt adevărate, dar cele ale femeilor par a fi mai aproape de înțelegerea acestei fragilități tăioase și supraviețuitoare, care poate fi marca/cheia genetică a versurilor acestei poete.

Solid structurate, poemele din Industria liniștirii adulților reușesc performanța coerenței și inteligibilității, în condițiile unei lucrări sistematice de deconstrucție, anihilare și reformulare, o aptitudine ce asigură (parcă în mod natural) ieșirea din închiderile propriei stilistici.

Prospețimea izvorăște din locus-uri neașteptate și pitorești;  un soi de frumusețe nouă se ridică uimitor și durabil pe cotidianul proaspăt devastat și reclădit.

Aptitudinea pentru înlocuire este dublată de o grijă a reconstrucției, ceea ce face ca poemele să fie totuși mai puțin manifest-contestatare decât te-ai aștepta.

Marca acestei cărți este mai degrabă un soi de raționalitate a vulnerabilității. De acuratețe, ba chiar ascetică ce ranforsează (fapt mai rar la debuturi, unde ordinea pe care frumosul o face în jur este mai degrabă expansivă, înnăscută).

Avem de-a face cu o fragilitate distilată, cu atât mai puternică cu cât devine mai vulnerabilă – iată un detaliu care trebuie adăugat poeticii Anastasiei Gavrilovici.

Ascetica și gramatica, laolată cu trăirile intense, deconstrucția dezinvolt-controlată și energiile re-ordonării sunt semne ale unei poete care, așa cum s-a spus deja, anunță ca un dangăt de clopot noul deceniu.

Industria liniştirii adulţilor

Iată de pildă câteva exemple despre modul cum pare că funcționează acest mecanism poetic; remarcabile sunt acuitatea cotidianului, forța vizuală și aplombul stilistic: „e dimineaţă și lumina trece aproape tomografic peste perne/ acolo unde creierele noastre își spun povești de când erau mici/ fac planuri de vacanţă și râd ca două conopide grăsuţe/ înainte să intre în cuptor” (un măr roșu).

De fapt, cotidianul este materialul de lucru predilect; este burdușit de totemuri și sacralități proaspăt repudiate: „e ceva sacru în felul în care plânge băiețelul chinez/ în față la Antipa ceva sacru și te umple de respect atunci când mama îi/ plesnește mâinile îl ceartă să se gândească și el puțin la Mandatul/ Cerului…/ ”.

El devine al tău fără să-ți dai seama, un soi de medium universal în care  oamenii se mișcă metempsihotic: „/…/ șervețelele sunt la locul lor vântul le face să se zbată sub tacâmuri ca niște/inimi mici gata pentru transplant mă asigur  când trec strada/ semn că e la locul ei…”

Interfețele dintre obiectele lumii cotidiene și conștiință (aflată într-o stare de veghe acută) sunt în continue mișcări de planuri și clivaje: „acum trei zile la Universitate un bărbat și-a tăiat venele pe fântâna/ arteziană cu/ precizia precizia unui sportive care exersează zilnic la aceeași oră în același loc/așa se întâmplă când nu e nimic să te înduioșeze” (mirosul proaspăt de vopsea).

Controlul intensității poetice se face de regulă prin două metode: una este a intervenției auctoriale să-i spunem, a cerebralității; cea de-a doua este imersia în mediul calmogen al cotidianului, prin aplicarea anesteziei lucrurilor simple: „Poate că oamenii chiar dau tot ce e mai bun din ei doar/ atunci când sunt zdrobiți ca măslinele. /…/ Nu sunt alergică la nimic și totuși sufăr din orice, e suficient să-mi spui că/nu-ți place marțipanul și voi începe să plâng.” (lucruri simple).

În ce mai fac, este mai vizibil mecanismul explorării, descompunerii și recompunerii controlate; funcționând ca o cenzură ordonatoare care organizează, cum spuneam, stilistic totul; un soi de suferință mascată de cortina din spatele căreia se trage cu ochiul: „de la radiații, părul de pe mâini a încetat să mai creascăsângele are arome/identic natural de petrol și rugină /…/ ridică totuși cortina trage cu ochiul  la spectacolul corect și dement/ nu-ți întoarce capul ridică și voalurile de pe fața mea zbârcită/ de-atâta râs pentru tine i-am lăsat să-mi umple cortexul/ cu grăunțe”.

O senzualitate frustă, care nu poate fi decât inocentă, este afirmată în propria ei directețe; nu te-ai fi așteptat, dar există în mod instinctiv un balans metafizic, o complicitate cu „lacrimalitatea lumii” ce dă de știre despre existență: „mă uit la buclele perfecte ale fetițelor niște tuburi de drenaj care/ într-o zi vor/ gâdila coapsele bărbaților ele se uită la sânii mei cu privirea stereo a unui/ șarpe coral aș vrea să el mângîi să le vorbesc despre vremurile grele când/ va trebui să renunțăm la înghețata preferată la capriciile/ glandei lacrimale // deocamdată e bine chiar acum cineva inventeză o mână/ cibernetică în stare să masturbeze 2,8% din populația unui oraș mediu /…/ în momentele de cumpănă cel mai indicat e să-ți/ masezi mâinile până nu le mai simți bobițelede rodie/de pe spate fac mai întâi o crustă apoi cad/ și cam astea sunt toate veștile bune” (veștile bune).

Întreaga carte este marcată de o suferință detașată, eliberată, ca printr-o lupă întoarsă; tristețea e o „pâclă groasă”, „pictată de copii în jurul munților la orele de desen”, un „simplu fenomen demografic”.

Dar așa cum se întâmplă în genere cu poezia adevărată, nimic depresiv cu adevărat (așa cum Cioran reușește să devină finalmente o lectură optimistă), ci mai degrabă resemnări, resemantizări  și soluții: „Nu e depresie, e doar tristețe, impactul locului gol din pat/ unde dragostea apare și dispare ca o eczemă, un punct/ roșu pe radarul unor marinari daltoniști. Nu e depresie, ci/ mai degrabă o dezamăgire plină de duioșie când știi că nimic/ nu deosesbește gura întredeschisă de plăcere de după/ de cea a unei fetițe cu polipi în timpul somnului.” (e doar tristețe).

Tristeți care se dovedesc a fi până la urmă înviorătoare, percepții ale alterității, cu feminină sensibilitate: „Sunt încă tânără, răbdătoare, o tufă/ de brebenel ale cărei flori vor rezita mult,/ dacă n-o să vină câinii orașului să-și facă nevoile prea curând”. (viețile altora)

Lucrurile continuă tot așa, într-o narcoză poetică: „mâinile sunt niște ambulanțe de jucărie gonind”, „oamenii care își tatuează delfinii”, un poem cu tăietură expresionistă ca multe altele din acest volum: „pe cioturile rămase după amputarea orașelor în care întunericul/ a fost un pretext suficient să ne luăm în brațe nu-mi/ mai spun nimic /…// o fetiță paralitică își împletește păpușile/ imaginare ochii îi joacă în cap/ iată o instalație de crăciun// nu mai vreau să simt frica foșnind ca o pungă de plastic// acum când mâinile tale palide răscolindu-mi/corpul ca niște proiectile naziste îmi pot/aduce atât de ușor împăcarea”.

Unitatea discursului poetic este dată nu neapărat de nativitatea lirică, ci de un liant mai subtil și cu virtuți deopotrivă tehnice, căci avem de-a face cu o poezie elaborată. Acesta poate fi acuratețea stilistică, aventura (la care cititorul e chemat părtaș) deconstrucției și reformulării, onestitatea (plastică), dar mai ales energia prin care se instituie în precaritate noile reorganizări și frumuseți.

Anastasia Gavrilovici, „Industria liniștirii adulților”, Casa de Editură Max Blecher, 2019.

CITIŢI ŞI: „Îmi place să construiesc imagini care să violenteze retina și s-o mângâie”


Acest material a fost realizat în exclusivitate pentru poeticstand.com. Articolul aparține website-ului Poetic Stand și este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
mm
Doctor al Universităţii de Vest din Timișoara în domeniul filosofiei religiei și al filozofiei neopragmatiste. A publicat șase cărţi de eseuri, două de proză și recentul volum de poezie „Nimeni nu-mi spunea” (2020).