Gellu Naum (1915, București – 2001, București) urmează între 1933 și 1937 cursurile Universității din București, unde studiază filozofia. În 1934 îi întâlnește pe Gherasim Luca, Paul Păun și Virgil Teodorescu (împreună cu acesta din urmă redactează la douăzeci de ani revista „Tânăra generație”), iar în 1935 face cunoștință cu Victor Brauner, care îi va deveni prietenul cel mai apropiat. La sfatul acestuia, pleacă în 1938 la Paris pentru a-și continua studiile la Sorbona (unde pregătește o teză de doctorat despre teologul și scolasticul de secol XII Pierre Abélard). Publicase deja în România Drumețul incendiar (1936) și Libertatea de a dormi pe o frunte (1937). La Paris devine un familiar al cercului suprarealist condus de Breton, care îl invită să publice în „Minotaure”. Naum se întoarce în 1939 în țară, unde este mobilizat și trimis pe frontul de Răsărit. Publică Vasco de Gama (1940) și constituie un an mai târziu, împreună cu Gherasim Luca, Dolfi Trost, Virgil Teodorescu și Paul Păun, Grupul suprarealist român. Înainte de venirea la putere a comuniștilor e o perioadă de mari fervori în care publică volume de poezie și proză, manifeste și cărți greu încadrabile, în română și în franceză (Medium, Castelul orbilor, Éloge de Malombra, Spectrul longevității. 122 de cadavre), care marchează momentul de vârf în care ajunsese suprarealismul la București. Grupul se destramă, Trost, Gherasim Luca și Paul Păun pleacă din țară, iar Virgil Teodorescu se acomodează cu noul regim și va fi, între 1974 și 1978, președintele Uniunii Scriitorilor.

După 1950, Naum publică pentru o vreme literatură de factură proletcultistă și cărți pentru copii, devenind totodată unul dintre cei mai reputați traducători din limba franceză (Diderot, Beckett, Char, Dumas, Gautier, Stendhal, Nerval, Hugo, Gracq, Jules Verne). Cartea cu Apolodor (1959) rămâne una dintre cele mai cunoscute și mai iubite cărți pentru copii din literatura română. Scrie în anii ’60 piese de teatru suprarealist și absurd (Insula, Ceasornicăria Taus și Poate Eleonora…), pe care le va publica în 1979. În 1964 iese A doua carte cu Apolodor, iar în 1968 își poate publica din nou poezia (cărțile din deceniul anterior, precum Filonul, Tabăra din munți sau Poem despre tinerețea noastră, sunt renegate și nu vor fi republicate vreodată). După ’68 își recâștigă locul de prim-plan în poezia românească, scoțând volume de poezie admirate de câteva generații consecutive (Athanor, 1968; Poeme alese, 1970; Copacul-animal, 1971; Tatăl meu obosit (pohem), 1972; Descrierea turnului, 1975; Partea cealaltă, 1980; Malul albastru, 1990; Fața și suprafața urmat de Malul albastru. Poeme (1989-1993) (1994); Focul negru (1995), Sora fântână (1995), Calea șearpelui (2002), mai multe antologii), precum și romanul, unic în literatura română, Zenobia (1985).

Unul dintre marii poeți suprarealiști ai lumii (comparându-l cu oricare vârf al acestui curent decisiv pentru literatura secolului trecut, fie că vorbim despre René Char, Philippe Soupault, Louis Aragon, Paul Éluard, Ludvik Kundera, Andreas Embirikos sau Marko Ristić), Gellu Naum a continuat să scrie până la o vârstă înaintată, fiind privit la începutul secolului XXI ca o legendă vie. Puțini poeți români din secolul XX au fost imitați atât de fidel și de entuziast ca Gellu Naum, păcălind prin impresia că formula sa ar putea fi reprodusă prinzându-i chichirezul sintactic și exersând-o și extinzând-o la nesfârșit. Pe de altă parte, Gellu Naum a avut urmași poetici numai în măsura în care aceștia s-au îndepărtat suficient de mult de model. În cu totul alt fel decât Nichita Stănescu, poezia lui Naum a făcut adesea ca lucrurile ce țin de construcția unei imagini, de absurd și banal, de conturul textului poetic, să pară foarte simple, la îndemâna oricui – iar această aparență este foarte înșelătoare. Însă urmele literaturii lui Gellu Naum pot fi distinse, în diferite forme și aliaje, în scriitura câtorva dintre cei mai buni poeți de la sfârșitul secolului XX și începutul secolului XXI, în primul rând Adela Greceanu și Dan Coman.


Călătoria cu Stelică

Buzele mielului sângerau în răcoarea de seară
când am văzut soarele lucind deasupra soarelui
călcam tiptil pe blana de la picioarele patului
aveam un coleg Stelică de o strălucitoare frumuseţe
pe lângă el se târau şopârle îmbrăcate
în aur străveziu

aceasta se chema prietenie şi în ea putrezea adolescenţa
verigheta de sârmă lucea pe degete şi în gurile noastre scânceau cuvinte de sârmă

discutam liniştiţi ca greierii
cînd învelit în spaţiul său Stelică a murit

eram prea tulburat şi mă gândeam la inevitabila lui călătorie
spre delta unde marele fluviu îngrămădea ruini omeneşti

sub masa cinei noastre ploua
soarele se ascundea singur şi fraţii lui Stelică veneau dintr-un elan de iubire
prin ceaţa deasă a sfârşitului
înfăşuraţi în piei neargăsite veneau cântând în pumni
veneau să-l scoată pe Stelică din corabia lui de zinc să-i spele oasele
dar el era întreg neputrezit devenise metalic
îi sărutau furca pieptului pe la mijloc pe rouă
dar el devenise livid veneau cai albi îl acopereau cu frunze
mai bine i-ar fi pus o perdeluţă peste gene

murise atâta cât să plângă maică-sa şi încă din leagăn citea o carte de rugăciuni
un bătrân îi spăla prune i le dădea şi el se oprea din citit
îi spunea maică-si „alăptează-mă pentru ultima oară
de mic copil îmi plăcea alăptarea”

acum umblam amândoi pe meleaguri natale şi corbii ne dădeau târcoale
adolescenţi nenorociţi umblam de colo-colo
în jurul nostru sufletele se văitau „tu cine eşti
de mic copil cine eşti
de nu mai ştii nici cuvinte ca să ne spui cine eşti
de mic copil cine eşti”

îl învăţam aşa „să le spui
doamnelor şi domnilor mă recomand Stelică”

eram doi adolescenţi amărâţi el era mort de mic copil
locuiam într-o văgăună ne creşteau copaci pe spinare
crengile lor ne umbreau
umblam amândoi prin ceaţa mlaştinii de dinaintea naşterii
întrebam de unu Bacuta nu-l ştia nimeni
Stelică stătea în biserică întins frumos pe o masă mai mult plutea în corabia lui de zinc edificând fraternitatea noastră agresivă
în zori cântau vreo 2000 de cocoşi improvizau Zorile
ne luam fiecare iubita de mână sărbătoream nunta de aur
simţeam o delicată anxietate o surditate fecundă
şi iată că ne căram miresele în spinare spre altar
ele simţeau o uşoară cutremurare îşi simţeau pântecele umede
simţeau cum se destramă luna în mii de fire şi cum se ascunde în iarbă
rumegam pământ împreună cu ele cu miresele amazoane şi arhitecte ale umbrelor noastre
inventate de vânt
aveau coliere de plumb
privirea fiecăreia ne confirma pe fiecare
stea împăcată cu tăcerea
prin semnele beznei

sfârşitul nopţilor acelora întârzia
trecea vântul scria pe valuri ne împingea la mal
ne târam cum puteam spre focurile aprinse prin curţile oamenilor
au trecut mulţi ani de atunci am avut mărturii despre o amară agonie
şi am rămas acolo istovit
cu pălăria căzută în praf

o cât e de mult de când vedeam soarele lucind deasupra soarelui

din Fața și suprafața urmat de Malul albastru. Poeme (1989-1993) (1994)


Acest material a fost realizat în exclusivitate pentru poeticstand.com. Articolul aparține website-ului Poetic Stand și este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
mm
Este redactor-șef al revistei „Poesis internațional” (din 2010) și al Casei de editură Max Blecher (2010) și vicepreședinte al PEN România (2019). A publicat șase volume de poezie (primul – „Păpușarul și alte insomnii” – în 2003, iar cel mai recent, antologia „Maeștrii unei arte muribunde. Poeme alese 2010-2017”, în 2017, reeditată un an mai târziu) și a tradus șase cărți de proză și patru de poezie (Kurt Vonnegut, JMG Le Clézio, Tahar Ben Jelloun, Philippe Claudel, Gheorghi Gospodinov, Gökçenur Ç. ș.a.). Ediții ale cărților sale au apărut în traducere în Austria (2012), Serbia (2015), Turcia (2015) și Bulgaria (2017). A editat și îngrijit mai multe antologii de poezie recentă și contemporană (generația războiului, Vasile Petre Fati, Andrei Bodiu, Constantin Abăluță, George Vasilievici).