Gheorghe Iova (n. 29 ianuarie 1950, Găgeni, Buzău – d. 29 iunie 2019, București) a terminat Literele în 1972, iar în timpul facultății a făcut parte alături de Gheorghe Crăciun, Mircea Nedelciu, Gheorghe Ene, Ioan Lăcustă, Sorin Preda, din grupul „Noii”. A debutat cu proză, în 1983, în antologia colectivă Desant 83, prefațată de Ovid S. Crohmălniceanu, și cu poezie în volumul colectiv Nouă poeți (1984).

Gheorghe Iova a fost una dintre cele mai atipice, mai marginalizate și mai problematizante personalități ale literaturii române din ultima jumătate de secol. Teoretician experimentalist, poet de limbaj, prozator postmodern cu câteva cărți stranii și neîncadrabile în literatura noastră recentă, Iova a debutat târziu, la patruzeci și doi de ani (Texteiova, 1992, deși scria de la douăzeci de ani texte cu totul remarcabile în contextul epocii), după ce a lucrat multă vreme în comunism ca muncitor necalificat, jucând în același timp, cum s-a spus, rolul de „guru” (care a introdus conceptul de „textuare”) pentru scriitorii 80-iști, cu doar câțiva ani mai tineri decât el.

O preconcepţie curentă în legătură cu scrisul lui Gheorghe Iova, genul de loc comun rostogolit cu ușurinţă de adversari și rău-voitori și acceptat cu superficialitate și în general pe necitite, a fost că acesta nu ar avea „operă”, că geniul său oral nu ar fi fost dublat de aceeași acuitate în practica textuală. Faptul că omul a fost întotdeauna independent și ireverenţios faţă de orice fel de judecată îngăduitoare și șablonardă și de ierarhiile acceptate fără interogări critice extenuante a cauzat receptării oneste de către mediul literar a cărţilor sale. S-a acceptat cu jumătate de gură că influenţa gândirii lui teoretice asupra unei bune părţi a generaţiei 80 a fost un catalizator și că maieutica propusă de Iova a funcţionat ca sistem de propulsie pentru câteva glorii ale literaturii noastre din ultimii patruzeci de ani. Ba mai mult, odată ce 80-iștii nu au mai fost interesanţi pentru Iova (și nu invers), acesta a jucat un rol similar un sfert de secol mai târziu pentru câţiva tineri scriitori de după 2000 – de la Răzvan Ţupa, Elena Pasima și Bogdan Lipcanu până la Cosmin Manolache (împreună cu care a scos în 2016 o carte complexă, captivantă și neîncadrabilă, Etalonul Mizil. Ficţiunile măsurătorilor).

Disponibilitatea lui Iova pentru dialog și explorare/reflecţie-în-comun (spun asta prin prisma propriilor mele experienţe cu el) a rămas neschimbată până la sfârșit. Și din punctul acesta de vedere, Gheorghe Iova a fost exemplar. Nu atât ca figură magisterială, cât ca acordor de mare fineţe al gândirii altora, de spirit lucid și problematizant cu o cultură solidă și o tenacitate pe măsură. Câteva schimburi de replici cu Iova (care impunea un ritm alert și nu de puţine ori disconfortant) puteau pune cugetarea interlocutorului său pe alte șine: lecţia cea mai importantă pe care a predat-o este să te abaţi constant și metodic de la clișee, să le pui în discuţie fără prefăcătorii și să te situezi, oricât de mult te-ar putea costa asta în raporturile sociale și profesionale, în unghiul pe care ceilalţi îl ocolesc din comoditate sau calcul oportunist.

Cărțile sale, 1971. Ordinea în care el plânge (1997), 1973. Sintaxa libertății de a spune (1998), Călare pe mușcătură (1998), romanul De câți oameni e nevoie pentru sfârșitul lumii (1999), eseurile din Acțiunea textuală. Bunul simț vizionar (2000), Excursia în plină desfășurare (2010), Documentarea unei neînțelegeri (2012), Căzut, între două studenții. 1968 (2015), Ciungamații (2017), citate cecitate (2018) și tot ce a lăsat de redescoperit și scos la lumină, configurează un corpus de texte (adesea reluate, intercalate, publicate însoțite de comentarii ulterioare) care își așteaptă vremea.

Astăzi se împlinește un an de la moartea lui Gheorghe Iova, am primit vestea trecerii lui la capătul unei serii de scurte meciuri de fotbal din după-amiaza și seara lui 29 iunie 2019, așezate sub titlul „Cupa Iova”, în care s-au implicat oameni din toate zonele artistice și nu numai.


***

atac moartea
o atac în timpul existenţei mele
o atac în timpul zilei și în timpul nopţii
într-un timp care nu mai este
al nopţii al iernii sau al
ultimei însoriri dinaintea amurgului
o atac într-un timp care este al atacului meu asupra morţii
ea cum ar putea moartea să existe
așa cum există acest pământ
care urcă în dreptul pieptului meu
în dreptul păsărilor în zbor
să existe asemeni apelor sau mâinii mele
asemeni casei în care locuiesc să existe
în felul în care poate fi părăsită
și oricând regăsită să existe în felul
existării lucrurilor în univers
care îmi dau astfel libertatea

acesta ar fi scopul atacului meu asupra morţii

din 1971. Ordinea în care el plânge (1997)

Gheorghe Iova | Sursă foto: Arhivă Gheorghe Iova


Acest material a fost realizat în exclusivitate pentru poeticstand.com. Articolul aparține website-ului Poetic Stand și este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
mm
Este redactor-șef al revistei „Poesis internațional” (din 2010) și al Casei de editură Max Blecher (2010) și vicepreședinte al PEN România (2019). A publicat șase volume de poezie (primul – „Păpușarul și alte insomnii” – în 2003, iar cel mai recent, antologia „Maeștrii unei arte muribunde. Poeme alese 2010-2017”, în 2017, reeditată un an mai târziu) și a tradus șase cărți de proză și patru de poezie (Kurt Vonnegut, JMG Le Clézio, Tahar Ben Jelloun, Philippe Claudel, Gheorghi Gospodinov, Gökçenur Ç. ș.a.). Ediții ale cărților sale au apărut în traducere în Austria (2012), Serbia (2015), Turcia (2015) și Bulgaria (2017). A editat și îngrijit mai multe antologii de poezie recentă și contemporană (generația războiului, Vasile Petre Fati, Andrei Bodiu, Constantin Abăluță, George Vasilievici).