Horia Dulvac este eseist, prozator și dramaturg. A absolvit Politehnica (Facultatea de Chimie) și a urmat cursuri postuniversitare de administrație publică la Universitatea de Vest din Timișoara. Doctor în filosofie al aceleiași universități. În studenție a fost redactor al revistei „Forum Studențesc” și membru al cenaclului „Pavel Dan”. După 1990 publică eseuri, critică literară și proză în cele mai importante publicații din țară. Debutează editorial cu volumul de proze Femeia lui Ghidirmic (1994), urmat de volumele de eseuri Îngrijorări fără mandat (2000), Discursuri și părți (2005), Revanșe ale alterității (2005), Feluri de posibil (2011), Fața și cortina (2013), Entropie și frumos, aplicație pe o floare a soarelui (2016), volumul de proză Efect Doppler (2009, 2016) și volumul de poezie Nimeni nu-mi spunea (2020). În 2017 și 2018, piesele sale de teatru, Rigor mortis. O simplă criză de sațietate, respectiv Muzeul avortonilor au fost premiate la Festivalul național de teatru „Mihail Sorbul”, iar cea din urmă a făcut obiectul unui spectacol-lectură la Teatrul Național din Craiova.
istoria puțin scursă
plângând m-am înfuriat pe multă lume
pe geometrie (ea era
ca mama vinovată)
avea inima împachetată
într-o membrană
legată cu sfoară
o agăța de pridvor
din ea
picurau lacrimi
care stricau ordinea lucrurilor
când istoria devenea
insuportabilă
scotea inima afară pe o tăviță
și spunea să nu ne întoarcem vii fără libertate
(așa era mama devenea aprigă
se învelea în cenușă ne trimitea la moarte )
dar nici măcar miliția nu avea curaj să se lege de o mamă
îndurerată
până și sfântului Ilie îi era teamă
de gura femeii
o lăsau în pace cu inima umflată
în sforile lor jalnice
în geometria pe care nu o înțelegeau
nici noi de altfel
tot astfel și trupul meu o bucată
de carne toată inimă
făcută cocoloașe
peste care încercaseră să facă
un caroiaj
așa credeau ei că pot afla
masa și vinovăția
corpurilor geometrice neregulate
trupurilor noastre din care curge
istoria o zeamă
lipicioasă
mai mult să ascundă
am rugat creierul să mă lase
oricum
sfaturile lui erau cele mai proaste
era și el un organ
cu care mama mă înfășase
nu găsise ceva mai la îndemână
să acopere
fericirea în feluri de-a fi
în carnea feluritelor lucruri
căci așa făceau toate mamele înfășau
în fel și chip
mai mult să ascundă
mai mult să păzească de priviri
proaspăta lor bucățică
scoasă pe gura soarelui aurită
să îi ferească pe copii
de pepsine
le iubirii
și căpcăuni digestivi
de pofte ce te fac prizonier
în vieți înguste
ca nișele în care aprindeam lumânări
ca într-o cutie toracică
saliva lucrușoarelor simple
– ia și gustă
mi-a spus mama vicleană
și mi-a dat în gură cu lingurița
ceva viitor cu
puțin cer albastru
mi-a plăcut
avea gustul
de leuștean al mâinilor ei îndemânatice
ce făcea ea acolo? fierbea
viețile grase
în oala cu gură pitagoreică
făcea săpun din biografii
le
noastre
câți rămăseserăm în viață
eu eram mezinul mă jucam
cu numărul pi împleteam pe degete
zilele cu lungime înșirată pe sfoară
mama mesteca în cazanul cu sodă
din care ieșeau bule foarte exacte
iar asta mă încânta peste
poate
căci bula mea avea obrăjori
era o fetiță
cu codiţe și geometrie voioasă
cu asta m-a vrăjit mama
nu ca pe alții
cu bogății tinerețe
la ursitori am refuzat
totul am pus mâna pe-o carte
dezamăgindu-mi morții
care au plecat la treburile lor importante
mi-au întors spatele ce dacă
mie îmi plăcea să citesc inutil
cu fața spre cer toată vara
pe limbă luam
biografiile altora la nimereală
le diluam apoi cu
gustul lucrușoarelor simple
cerul absoarbe până la urmă
cuvintele au substanțe nutritive
să țină de foame o viață
hai două
mai mult nu
căci cerul absoarbe până la urmă
toate nacelele inutile
cutiile noastre toracice
învelite în sutane
ne smulge din pământ
cu rădăcinile mortuare cu totul
ne ridică din patul catafalc
pe dinafară mumie ginerică
pe interior plini de jăratic
noi caraghios continuăm să credem
tot felul
să ne mâncăm placenta
să dăm din mâini din humerus din
aripi amputate
crezând că e la mijloc vreo mecanică îngerească
dar nu e nimic decât cerul
care ne absoarbe oricum
ca pe un fum de lumânare
(mai întâi ne gustă în molecule)
pe înțelesul tuturor dacă se poate
capul meu e un turn de mirosuri
urină NH3 și alte substanțe ratate
le țin închise în locașuri
cu parole expirate
implorând în genunchi puțină atenție
nici la voi nu mă gândesc
deși limbile de foc de pe pereții
bisericii se mișcă de parcă ați fi
trupuri vii desenate
vă uit deliberat știu
să provoc suferință
dar ia gândiți-vă și la mine
ia gândiți-vă ce-ar fi dacă
oricine s-ar apuca să vorbească
de capul lui decapitat
pe tipsie
și nu am fi cusut buzele sfântului acela ioan
drăguțul
să ne bucurăm și noi de puțină muțenie
ce-ar fi dacă am lăsa grădina să-și facă de cap
ul ei din clorofilă
ne-ar asasina în somnul nostru de oameni
așa că m-am pus pe tăiat
buruienile până la cer clevetitoare
viețile mele reîncarnate
în unghii
și biografii sângeroase
copaci eretici cu limbi otrăvitoare
crenguțe nevinovate trupușoare
cum mă ducea capul lăsam doar
câteva silabe
care aveau pe cruci fotografii prietenoase
ce zâmbeau cu fața în floare
după ce ucideam le spuneam „sunteți frumoase”
cu gura mea cu buze
rotunde
apoi le aranjam
într-un borcan pe fereastră
să tacă într-un fel numai al meu
pe înțelesul tuturor dacă se poate
Horia Dulvac | Sursă foto: Arhivă personală H.D.
