Proaspăt nominalizat la Premiile „Sofia Nădejde” pentru literatură scrisă de femei, la categoria poezie, cel mai recent volum al Gabrielei Feceoru, vorbesc din nou pozitiv și din nou pozitiv[1], pare conceput ca un manifest. De altfel, cronica semnată de Cristina Timar în Vatra, nr. 5-6/2020, se intitulează întocmai „Manifest feminist codificat”, însă textul nu limpezește ideea criptării aspectelor angajate. De aceea se impune să clarificăm în ce măsură această carte este un manifest și ce anume o diferențiază de alte volume precum, spre exemplu, cele ale Elenei Vlădăreanu sau ale Medeei Iancu, poete pe care, fără îndoială, le putem situa în parametrii militantismului feminist.

Diferența pe care o trasează Grațiela Benga[2] între manifest și program este, în acest sens, edificatoare. Cel dintâi „indică și trasează granițe”, pe când manifestul „expune, stimulează și convinge”, primul fiind „coercitiv”, în timp ce al doilea „se vrea catalizator”. Totodată, Benga subliniază faptul că „manifestul poate fi însoțit de un program sau poate circula liber”. Așadar, absența unui program ideologic limitativ, abundența confesiunilor traumatice ale subiectului feminin, precum și a repetițiilor obsesive cu rol de stimulare a revoltei („acolo unde ne-am gândit/ c-am muri împreună/ c-am muri împreună”, p. 97 sau „când te decizi răspunde-mi/ când te decizi/ răspunde ce faci cu vârful bățului de chibrit/ ce faci cu bățul de chibrit/ ce faci cu mine răspunde”, p. 71) oferă cărții și o dimensiune anagajată, feministă. Cu toate acestea, limbajul tranzitiv specific manifestelor este, deseori, substituit la Gabriela Feceoru de un metaforism incandescent, cu tentă neoromantică, și de eurile ficționale care primesc o funcție psihanalitică, de deconstrucție identitară în ideea reconcilierii cu sine și a depășirii atât a unor traume individuale (nu foarte explicite în acest al doilea volum al autoarei), cât, mai ales, a unor constructe socioculturale. Desigur, lucrul acesta îl putem observa la începutul anilor 2000 printr-un volum ca Pagini semnat de Elena Vlădăreanu, unde ipostazele femininului sunt angrenate într-un malaxor patriarhal cel puțin toxic și dăunător la adresa femeii, însă Gabriela Feceoru nu utilizează nicidecum negația distructivă, vulgaritatea sau violența lingvistică, ci, dimpotrivă, mizează pe un limbaj cât se poate de luminos, de estetiza(n)t și, nu în ultimul rând, de atent în ceea ce privește alegerea cuvintelor, aspecte care o individualizează printre congenerele sale. De aici provin titlul și direcția principală a volumului, termenului „pozitiv” putându-i fi atribuită o dublă semnificație.Mai întâi, cea de bază, astfel încât, atunci când poeta configurează un comportament abuziv sau cel puțin negativ, îl proiectează tocmai opus față de efectele alienante pe care le produce: „când scriu te văd scriu pe ușile mele cu fum/ de lumânări mă-nvălui în fum și mă topesc cu ceara/ mama ta a știut că voi veni/ vocea ta mă taie vorbele tale sunt pe limba mea îți/ simt iubirea în gât mereu ca într-o lumină difuză când/ stăteam să ne descoperim” (p. 26) sau „13 ani mai târziu în timpul iubirii/ ți-am umplut corpul cu sângele meu așa/ mi s-a dovedit dumnezeu n-a greșit cu nimic/ oferindu-mi acest dar acest dar al meu și eu nu îmi/ aparțin sunt forma după ce te-ai ridicat” (p. 31). În al doilea rând, termenul „pozitiv”, regăsit cu pregnanță încă din titlu, e simptomatic pentru maniera prin care poeta discursivizează pasajele-manifest. Astfel, cuvântul primește și semnificația de „corect” în siajul unor scenarii-construct, înregimentate în mentalul colectiv, precum rămânerea femeii într-o relație abuzivă: „mi-au adus cocktail/ ca și când nu mi-ar fi trebuit/ ca și când aș fi uitat să-l beau/ cu toții îmi spuneau iartă-l iartă-l// noi pe voi vă știm/ împreună pe voi vă vrem/ împreună/ chiar dacă pe asfalt nu sunteți chiar dacă pe trotuare/ mergeți separat” (p. 134). Această pseudocorectitudine stă la baza reacțiilor de supunere și de (auto)culpabilizare, prin care fragmentele angajate și asumate identitar, în absența cărora nu am putea vorbi despre un manifest, contrabalansează multitudinea pasajelor confesive.

Așadar, în bula unei initimități desfășurate ca un panopticum, sunt inserate pasaje feminist-militante: „eu decid naționalitatea mea și genul meu/ eu mă definesc și mă schimb conform/ cu mine eu îmi îmbrac corpul eu mi-l/ dezbrac eu sufăr de o ordine absolută/ eu fac o dezordine absolută tot cum/ cred eu de cuviință la mine stă și/ puterea de a declara an mort publicării/ de orice fel” (pp. 59-60). Fără acest contrapunct al fragmentelor tranzitive, epurate de metafore sau alegorii, nu ar rezista nici simpla confesare cvasiinocentă a subiectului vulnerabil și lezat, cum nici invers nu consider că ar fi un rezultat meritoriu.

Ceea ce face remarcabil Gabriela Feceoru (și prin care volumul rezistă) este permanenta inversare și, astfel, metamorfozare prin limbaj a unor comportamente, experiențe, trăiri negative, traumatice, paradoxal, în unele pozitive, bune, chiar plăcute. De exemplu, în loc să configureze militantismul printr-un discurs generat de negație, deci prin radicalitate, autoarea metabolizează negația și o duce mai departe, asumând-o și interiorizând-o pentru a construi pe fundamentul ei, în genere, un raport armonios în beneficiul Celuilalt: „vara era asumată și/ avertismente antifurt/ răsunau a zumzete și/ vitejii și// aripi de cărămidă m-am/ dezorientat cotrobăind/ piețele am atârnat basoreliefuri/ pictate în// soare am fost duhovnica/ defenestrăii pentru/ badoaca de Kofola și/ napolitanele pragheze// regina am fost […] am/ fost oglinda și chiuveta/ în care/ am scuipat fiecare dintre/ noi” (pp. 92-93). Chiar și atunci când folosește formal negația, aceasta produce emulație, și nu revoltă: „despre tine nu/ voi vorbi nu te/ voi căuta nu te/ voi face să suferi/ nu te voi pedepsi/ nu te voi obosi cu/ activitățile mele semi-/ artistice nu te voi sufoca/ nu te voi chema/ nu te voi înșela nu/ te voi irosi nu îți/ voi controla universul” (p. 94). În paralel, dacă privim, de pildă, textul Elenei Vlădăreanu, spațiu vital, forța negației și a revoltei anihilante rămâne numai la stadiul efectului distructiv („nu-mi place poezia./ nu-mi place carnea de porc./ nu sunt mulțumită de jobul meu/ de viața mea/ de iubitul meu/ nu am speranță de viață/ nu am planuri de viitor.”), ceea ce nu înseamnă că e mai bine sau mai rău, dar subliniez strategia distinctă prin care Gabriela Feceoru își construiește volumul și, mai important, prin care codifică dimensiunea lui de manifest feminist. Aici se află și miza principală a cărții. În ciuda absenței unei asumări ideologice, care poate ar derenja la o lectură dirijată, pelucrarea traumelor printr-un limbaj permanent orientat spre atitudini pozitiv-contructive oferă volumului o și mai puternică intenționalitate. De altfel, cu excepția câtorva versuri (puține la număr) care s-ar încadra într-un registru vulgar („așteptarea mea a fot un băț/ înfipt în curu’ universului un rect/ deja învechit deja uitat”, pp. 152-153 sau „tu nu vei citi ți-am trimis cărți pe care nu/ le-ai citit semizeii știu tot semizeii se pișă pe muritori/ le dă cu jet și fug mai departe”, p. 78), discursul poetic al Gabrielei Feceoru se distanțează vizibil de violențele lingvistice deja ajunse la saturație în poezia contemporană.

Dacă, în general, volumele-manifest se impun prin tonalități de tip anti, în care radicalitatea și revolta sunt expuse programatic violent, vorbesc din nou pozitiv și din nou pozitiv pare să propună o abordare mult mai cerebrală, însă nu neapărat mai temperată, a unor problematici socio-identitare, unde, în locul vocii colective, subiectul poetic și prezența unui „tu” masculin sunt pilonii principali ai construcției poematice. Merită punctat, însă, că rarele momente când își asumă o singură voce nu diluează caracterul persuasiv al textelor. Experiența intimă metaforizată și alegorizată prin tot soiul de expresii ( alter-ego-urile: Regina și Regele, Regina Damiana și Regele Kali I, apoi „vasul de croazieră”, „era noastră” sau lanul cu spicele de grâu, care nu fac decât să estetizeze cronotopul traumelor) este supradimensionată, chiar dacă uneori forțat, prin cel puțin două strategii: o dată, preferința pentru poemele aluvionare à la Ginsberg și pentru forma prozastică a textelor, apoi prezența constantă a ingambamentului, astfel încât tăietura versurilor și a strofelor să surprindă sincopele și gravitățile defulării excesive. Poemele ample, care simulează oralitatea, i se potrivesc cel mai bine autoarei, mizând pe un flux necenzurat al conștiinței: „exact/ cum scriu eu acum fără să cern și ei tot așa” (p. 83).

Neobișnuit de stufos pentru un volum de poezie, având 168 de pagini, poemele ar mai putea fi epurate de exprimări perimate („intoxicată de singurătate umplu/ departele cu o stare de/ confuzie a lucrurilor” sau „băieți care se-nvăluie-n nori de fum”) și de patetismul melodramatic rezultat din defularea impulsivă („și nu mai accept să ascult tăcerea ta fiindcă tăcerea/ ta mă doare mă ucide”; „câte scări numără până jos// multe secrete m-am pierdut în iluzii”). De altfel, metaforismul exagerat riscă să neutralizeze impactul confesiunilor și să ornamenteze de prisos construcția poetică: „uns grațios zgrunțuros// broboană împielițată/ împiedicată în vertebre” sau „tot timpul cu metroul zâmbim/ imortalitate pentru/ momentul suspendat între/ drăgălășenie și irealitate”.

Volumul Gabrielei Feceoru e, mai mult decât un simplu manifest feminist, o dovadă de înțelegere și, implicit, de depășire a unei conștiințe individuale programate să reacționeze mereu „pozitiv”, de unde și dimensiunea ironică a laitmotivului din titlu. În fond, Gabriela Feceoru nu se exprimă în virtutea unor emoții sau a unor comportamente pozitive, ci, din contră, propune și deconstruiește niște comportamente amendabile și profund abuzive printr-un discurs îndreptat spre valențele lui așa-zis „binevoitoare”, constructive: „dar sunt o fată care încă visează și încă speră că lumea va căpăta o lumină frumoasă cu mine în ea și orice mi-ai zis negativ am transformat după cum știi în ceva pozitiv” (p. 128). E, cu siguranță, un volum de luat în seamă atât pentru felul în care se situează poeta printre autoarele care practică un astfel de discurs, cât și pentru construcția identitară, pe care o desfășoară realmente curajos de-a lungul cărții, fără a fi vorba de o camuflare în spatele unor măști. Există un soi de onestitate fals inocentă a discursului, care, în combinație cu doza de cerebralitate, constituie încă un combustibil poetic de exploatat.


[1] Gabriela Feceoru, vorbesc din nou pozitiv și din nou pozitiv, Bistrița, Charmides, 2019.

[2] Grațiela Benga, „Poetic Manifestos in the early 2000’s. Gap and continuity”, în Literature, p. 517, articol disponibil pe: https://old.upm.ro/cci3/CCI-03/Lit/Lit%2003%2067.pdf, [accesat în 2.10.2020].

Gabriela Feceoru | Sursă foto: Arhivă personală G.F. / Z9Festival


Acest material a fost realizat în exclusivitate pentru poeticstand.com. Articolul aparține website-ului Poetic Stand și este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
mm
Studentă la Facultatea de Litere, în cadrul UBB, secția română-franceză. Scrie poezie și cronică literară. Este interesată de literatura contemporană și de confluențele artelor. Din iulie 2020, este redactor la revista Echinox.