Ioana Gruia trăiește în Spania din 1997, predă literatură comparată la Universitatea din Granada şi scrie în limba spaniolă poezie şi proză, critică şi teorie a literaturii. Carusel, cea de a doua carte de poeme a sa, scrisă în limba spaniolă și tradusă de autoarea însăși în limba română, „pleacă de la viața banală, pentru a-i alchimiza poetic dulceața și suferința și impresionează printr-o delicatețe profundă – sau invers, printr-o profunzime delicată.” (Magda Cârneci).

Recentul volum apărut la Editura Paralela 45 este învăluit „într-o viziune luminoasă”, a afirmat Vasile Gribincea cu prilejul lansării, dar la care „se ajunge în timp și în urma unei atente explorări (introspecția ca supremă explorare) a aspectelor greu armonizabile din ființa umană”.


Cum a început aventura Caruselului? Ne puteți da câteva detalii despre cele cinci cicluri incluse în acest volum: Carusel, Urmele unui animal pe zăpadă, Fisuri, formă de bunătate, Casa poem?

Ioana Gruia: Am început să scriu Carusel în 2012 şi am continuat până în 2015. Primul ciclu răspunde ideii de carusel, fundamentală în toate poemele de fapt: caruselul sugerează experienţe vitale multiple şi, de multe ori, vertijul pe care aceste experienţe ni-l pot provoca. Al doilea ciclu ar putea fi dominat de imaginea fizică a urmelor animalului din noi pe zăpadă: ce visăm şi ce vieţi fictive trăim. Îmi amintesc de minunatul poem al lui de Mircea Ivănescu, „Vorbe, vorbe, vorbe…”: „Trebuie alese vorbele cu grija,/ vorbele lasă urme -îți aminteşti/ mai târziu de ele -aşa cum şi paşii rămân în zăpadă”. Fisuri conține trei poeme şi în toate apar forme de abis: un poem despre un vis al lui Walter Benjamin unde e important cuvântul „fichu” (care, în franceză, înseamnă şi batic şi ceva frânt), altul – unde eul poetic este Sylvia Plath, o meditație asupra complexităţii femininului, iar al treilea, „Cadavrele au ajuns pe plajă”, despre o tragedie frecventă în lumea contemporană. Al patrulea ciclu prezintă iubirea ca „o formă de bunătate” şi ultimul conţine două poeme dedicate fetiţei mele, unul pe când se afla încă în burtă şi, celălalt, când avea câteva luni. Credem că îi protejăm pe copiii noștri, dar, de fapt, ei sunt cei care ne protejează.

Ați scris în spaniolă, apoi ați tradus poemele în românește. Sau ar fi mai corect să spunem că vi le-ați rescris? Ce a însemnat pentru dumneavoastră acest proces – să-i spun de distanțare față de textul original și apropiere de textul în limba maternă?

Ioana Gruia: A fost un proces în acelaşi timp fascinant şi complex, dificil de multe ori. Am scris poemele în spaniolă, deci într-o limbă care nu este limba mea maternă, şi le-am tradus sau mai bine spus le-am rescris în limba mea maternă, româna. Aş sublinia importanta deplasării dintr-un imaginar lingvistic şi cultural în altul, ţinând cont de faptul că ambele imaginare convieţuiesc în interiorul meu.

Spuneați cu prilejul lansării și într-un interviu ulterior că poezia dumneavoastră este o expresie a „vitalismului”, iar dumneavoastră vă considerați o „militantă a bucuriei”. Cu siguranță nu este o vitalitate debordantă, nici o bucurie explozivă în poezia dumneavoastră. Tonurile sunt discrete, delicate. Ce urmăriți, ce explorați, ce revelați în poezia dumneavoastră?

Ioana Gruia: Cred că tocmai conştiinta eşecului şi luciditatea fac posibil vitalismul. Iubim viaţa pentru că ştim ce înseamnă tristețea sau durerea. Ceea ce aş vrea să subliniez este că atât eul poetic în textele mele, cât şi femeia şi scriitoarea care sunt încearcă să fie mereu de partea bucuriei, să reclame vitalismul.

Cum se împacă această bucurie, această vitalitate despre care vorbeați cu explorarea adevărului ca misiune a poeziei? Cum se împacă iubirea cu demersul cunoașterii?

Ioana Gruia: Legătura între iubire, inteligenţă şi cunoaștere, extrem de complexă şi ambivalentă, este un lucru pe care încerc să-l explorez atât în literatură, cât şi în cercetare şi, până la urmă, în propria viaţă. Recomand în acest sens lectura unui eseu extraordinar scris de filosoafa americană Martha Nussbaum, Love’s Knowledge. Essays on Philosophy and Literature. Nussbaum subliniază că filosofia clasică, în spiritul lui Platon, a separat un timp prea îndelungat intelectul şi emoţia. Dar să nu uitam (ne spune Nussbaum în The fragility of goodness. Luck and ethics in Greek tragedy and philosophy), excepția dialogului Fedro, unde, în mod extraordinar, Platon pare să lase deoparte această idee. Adevărul nu poate fi separat de emoţie, cunoașterea nu poate fi separată de emoţie, există o relaţie profundă între toate aceste sentimente, trăiri şi aspiraţii.

În poemele din Carusel vă opriți înaintea abisului, s-a spus. Ce reprezintă acest abis, cum l-ați defini, cum vă delimitați de el?

Ioana Gruia: Sunt cuvintele Magdei Cârneci şi are dreptate. Cum spuneam, vitalismul nu exclude conştiința durerii, a abisului. În Carusel încerc să mă agăţ de bucurie cu orice preț. Abisul este tot ceea ce ne poate frânge: durerea, depresia, conştiinta unui eşec iremediabil, moartea… Abisul este prezent de exemplu în poemul „Cadavrele au ajuns pe plajă”, unde se asistă la tragedia contemporană a celor ce traversează marea în căutarea unei vieţi mai bune – şi mor.

Mă opresc asupra unor cuvinte-cheie, care apar recurent în poemele din Carusel: „gândul-piele”, „refugiu”, „fisuri / fracturi”. Și vă invit să le decodificați, măcar parțial, pentru cititori.

Paul Valéry spunea că pielea este ceea ce avem mai profund, iar psihanalistul francez Didier Anzieu are un eseu foarte interesant despre „eul-piele”, definit ca o vastă metaforă şi care oferă, afirmă el, însăşi posibilitatea gândirii. De când se naşte, copilul are conştiinta propriului corp prin contactul cu pielea mamei şi cu propria lui piele. Pielea, continuă Anzieu, este în același timp ceva solid şi fragil şi, pentru un echilibru intelectual şi afectiv, trebuie să fie simţită ca o protecţie. Marii depresivi (psihanalistul dă exemplul poetei Sylvia Plath) au de multe ori senzaţia că le lipseşte pielea. Dacă simţim că nimic nu ne protejează de ceea ce este ostil în lume, tentaţia sinuciderii e foarte puternică, avertizează Anzieu. În acest sens, metafora pe care am avansat-o, a gândului-piele, subliniază că nu există o separare între minte, corp şi inimă, între gând şi piele.

Refugiile sunt fundamentale în viaţă. Sunt acele spaţii, fizice sau mentale, care ni se oferă sau pe care le construim, în care ne simţim fericiți şi de asemenea simţim (cu pielea, cu gândul și cu inima) că suntem în siguranţă – în sensul că ne putem agăţa cu adevărat de bucurie. Ceea ce nu înseamnă că refugiul nu poate ascunde uneori posibilitatea eşecului. Un astfel de exemplu ar fi iubirea. Poezia şi literatura în general sunt refugii sigure. De aici, ceea ce scriu în „Casa poem”, dedicat fiicei mele când se afla încă în burta mea: „Aş vrea să trăieşti în acest poem/ așa cum trăieşti în burta mea,/ să fie pentru tine o casă.// Să-ţi fie poezia un refugiu.// Mama ta/ vorbeşte toate limbile/ cu accent străin/ și ştie/ că e mereu ceva nesigur în refugii,/ ceva fragil care-ţi va da putere.// Aprind pentru tine casa poem./ În iernile pe care le vei cunoaşte/ sper să te protejeze şi să te încălzească”.

Fracturile şi fisurile se opun refugiilor, dar în același timp fac parte din ele (mă întorc la exemplul iubirii, care poate cunoaște fisuri şi fracturi). Marile fracturi şi fisuri sunt, de fapt, abisul.

Ioana Gruia | Credit foto: Diana Iepure / Ed. Paralela 45

Volumul Carusel a fost recompensat cu Premiul pentru Poezie Emilio Alarcos decernat de Principatul Asturias. Pentru că juriul a fost prezidat de Luis García Montero – pe care îl amintiți și în motto-ul unor poeme -, v-aș întreba ce loc ocupă poezia sa în lista preferințelor dumneavoastră. Și, în aceeași ordine de idei, ce poeți hispanici vă influențează, vă inspiră în mod deosebit?

Ioana Gruia: Mă simt foarte apropiată de poezia lui Luis García Montero şi profit de ocazie să o recomand cititorilor de la noi, există o antologie la editura Timpul tradusă de profesoara Cătălina Iliescu şi de excelentul poet Dinu Flamând şi un volum tradus recent, Baladă la moartea poeziei, la editura Tracus Arte. Eu am tradus câteva texte ale lui García Montero, publicate în Observator Cultural. În afară de García Montero, mă inspiră multe din marile nume ale poeziei hispanice: Federico García Lorca, Antonio Machado, Luis Cernuda, Pedro Salinas, Jaime Gil de Biedma, Joan Margarit, Ángeles Mora, Coral Bracho, Idea Vilariño etc. Lista ar fi lungă.

Referindu-ne la spațiul în care trăiți și scrieți – cum este receptată (sau cum se poziționează) creația dvs. lirică în peisajul poeziei contemporane spaniole sau, mai larg, hispanice?

Ioana Gruia: Mă consider foarte norocoasă în acest sens pentru că am primit premii importante, ca premiul „Andaluzia tânără” sau premiul internaţional Emilio Alarcos, am avut șansa să public la mari edituri, cu difuzare nu doar în Spania, ci şi în America Latină, ca Renacimiento sau Visor, şi să am cronici favorabile. De asemenea, am fost invitată ca poetă şi romancieră la festivaluri şi târguri internaţionale în Mexic, Columbia, Puerto Rico, Elveția şi voi merge in 2020 în Ecuador şi Maroc. Un lucru foarte important pentru mine este faptul că poezia mi-a dăruit mulţi prieteni în multe locuri din lume. Prietenia este una din marile bucurii ale vieţii.

Ați spus că limba v-a ales pe dumneavoastră și că vă simțiți mult mai comod scriind în spaniolă. Dacă, într-un scenariu oarecare, ar fi să vă relocați într-o țară în care nu se vorbește această limbă, ați continua să scrieți în spaniolă?

Ioana Gruia: Da, limba spaniolă s-a instalat definiv în mine.

Ioana Gruia, „Carusel”, Editura Paralela 45, Colecția Avanpost, 2019, 96 pagini.


Gândul piele

Strălucirea fugară a ațipirii
este clipa tactilă a începutului:
de cealaltă parte se ivește un abis.

Trebuie să fim atenți, dragostea mea,
la umbrele cu aripi ale acestui vis
care e foc mai degrabă decât nor,
un foc deja îndepărtat:
sărutul s-a sfârșit, urmele mușcă.

Și atunci apare,
clarvăzător dar alunecos,
gândul piele:
respirație a lumii,
vârtej de himere aprinse,
scânteiere a vreunui zbor secret.

(din grupajul Urmele unui animal pe zăpadă)

Cadavrele au ajuns pe plajă

Cadavrele au ajuns pe plajă.

Totul era calm: marea liniștită,
copiii cu jucării,
înotătorii duși pe gânduri, concentrați
în lenea albastră a verii,
în pașnica mișcare a valurilor,
în murmurul vagilor depărtări.

Corpurile au apărut dintr-odată:
bucăți de carne moartă, descompusă
în mijlocul toropelii, al aventurii
promise de mare.

Toți i-au înconjurat:
copiii cu jucării, înotătorii,
polițiști și medici mânați
de o voință inutilă de a face ceva.

Un copil atinse un corp.
Apoi începu să plângă.
E prima dată când vede moartea,
spuse mama lui în timp ce-l îndepărta.
Plânsul său îi molipsi și pe alți copii,
mic cor de tragedie greacă.

Negre, lucioase ca marea, corpurile,
fără vină, nici hybris, par acum
victimele unui tulbure sacrificiu.

Iar plaja e un altar improvizat.
Dar cine a oficiat ceremonia?

(din grupajul Fisuri)

O formă de bunătate

To have been loved once by someone – surely
There is a permanent good in that,
Even if you don’t know all the circumstances
Or it happened too long ago to make any difference.

John Ashbery

Ți-a luat mult timp să-ți dai seama
și atunci
acele versuri de Ashbery
ți-au dat dreptate.

Privești pe fereastră:
un cer alb și sever, acoperișuri triste,
nici urmă de bunătate în peisaj.
Lumina intră din plin, dar este rece,
își lasă peste lucruri patina înghețată.

Acum e târziu pentru tot.

Aceste obiecte nu te recunosc.
Și totuși, patul dezolant
și masa goală
pot povesti bine cum erai:
acea dragoste veche,
acele alimente pentru corp.

Singurătatea nu învață nimic,
doar a măsura timpul,
cum se umflu zilele de gust acru,
cât mai durează până la eșec.

Și împunsătura unei lucidități tardive:
poezia e o confi rmare a vieții
și dragostea, o formă de bunătate.

(din grupajul formă de bunătate)


Acest material a fost realizat în exclusivitate pentru poeticstand.com. Articolul aparține website-ului Poetic Stand și este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.