Ioana Vintilă (n. 1997, Sibiu) a făcut parte din grupul „Zona nouă” de la Sibiu. În urma câștigării celei de-a opta ediții a Concursului de debut „Max Blecher”, i-a fost publicat primul volum, Păsări în furtuna de nisip (Casa de Editură Max Blecher, 2018), care a primit, un an mai târziu, Premiul pentru debut la Festivalul Național „George Bacovia” (Bacău) și Premiul pentru debut „Iustin Panța” (Sibiu). Studiază la Facultatea de Biologie și Geologie a Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, în cadrul Masteratului de Biotehnologie moleculară.


ochii Omayrei Sánchez în piața San Pietro

papa se roagă singur în piața San Pietro
doar cu ochii Omayrei Sánchez spectatori
cu sclera lor mai neagră decât abisurile oceanelor
în timp ce fundamentul lor se prăbușește
sub trunchiul fetiței împotmolit în lavă și noroi

nu uitați să filmați tot, cameramani
mai strângeți puțin din nări
imediat se va termina totul
va cădea iar zăpada marină
peste trupurile noastre zbârcite


orteză membru superior

orteză degete amputate
mănușă compresivă degete
mănușă compresivă din material rigid
mănușă înlocuitoare degete amputate

& tot ce găsesc sunt mâini bionice care-ți promit
că o să poți ridica mașini purtându-le
la 20k euro bucata
sau degete de silicon/PVC care se-ndoaie la o simplă apucare
vreau mai mult pentru tine decât atât, tată
vreau o mână bionică japoneză 2020 să mă-mbrățișeze
și să o dea pe mama cu sindolor pe spate
& mai vreau să arunc în țara asta cu toate dejecțiile
pentru pensia de handicap pe care o să ți-o dea
după peste 40 ani de muncă fizică
& vreau să scuip cu cea mai mare flegmă
comisia de doctori pe care a durut-o să-ți prelungească concediul medical
și care a spus unui tânăr să-și taie și cealaltă mână dacă mai vrea încă o aprobare

nu mai cred în frumusețea de aici
pentru mine s-a terminat
când instanța a lăsat liber nebunul care era să mă omoare pentru un telefon spart
după doar două luni de pușcărie pe motiv că n-au bani să-l întrețină acolo

& nu vă mai cred când tu și mama spuneți că e în regulă
nu am de ce să mă îngrijorez
când noaptea mă ține trează faptul că dintr-un pas greșit de-al meu
totul se va duce ca-ntr-un domino cu piese
a căror imagine formează ceva ce mă tem să numesc
fiindcă cât mai putem îndura


ofsaid

cu toții am citit, la un moment dat, o biografie
sau cel puțin un tabel cronologic

undeva, depinde de caz,
e consemnat sec acel eveniment
pornind de la care totul s-a dus naibii

din punctul acela nu mai era nimic de făcut
la capătul exponențialei subunitare
au așteptat cuminți, ca niște fetițe cuminți și plictisite,
/moartea
/nebunia
/singurătatea & /infirmitatea

cred din ce în ce mai tare
că am trecut razant de acel punct

[nu-l pot identifica exact, ar fi câteva care s-ar potrivi]

în schimb,
terminusul e același

e bine că știu de pe-acum:

voi face pregătiri
voi fi prinsă în ofsaid


Îţi mai aduci aminte cum a fost prima întâlnire cu Radu Vancu şi atmosfera de la atelier?

Prima lectură de la Zona nouă a fost încurajatoare & copleșitoare. Nu cred că împlinisem 14 ani încă, eram într-o sală de cursuri la Facultatea de Litere din Sibiu, citindu-mi poemele (biete imitații ale celor din „d great coman”, de Dan Coman) în fața câtorva colegi mai mari de liceu, niște studenți la litere și a lui Radu Vancu, profesor la facultate. A fost, pe scurt, destul de intimidant contextul, eram cel mai stresată de comentariile lui Radu, prof și poet pe care-l citisem și admiram enorm. Până la urmă, rețin că toți mi-au spus de bine, mai ales raportând maturitatea textelor la vârsta fragedă, mi-au dat recomandări de lecturi, mi-au împrumutat cărți. Evident, nu a fost totul lapte și miere, s-au și masacrat puțin poemele, însă mi s-au explicat logic niște lucruri pe care și acum încerc să le pun în aplicare. Îmi vine în minte o atmosferă caldă, în care toți voiau să te ajute să crești, un aer lipsit de înțepături sau ironii, cum am mai întâlnit în alte cercuri.

Citat de Nabokov: „Fiecare mare scriitor este un mare înşelător, dar însuşi natura este o arhicunoscută trişoare. Natura înşeală întotdeauna.” Comentează te rog acest citat, dacă eşti ori nu de acord şi din prisma a ceea ce ai învăţat tu. Pentru mine încă mai rămâne un mare mister această combinaţie dintre biotehnologie şi literatură. 🙂

De mică am fost atrasă de știință, de lumea micro, mi se părea al naibii de interesant orice documentar despre ADN sau film cu virusologi, iar asta dinainte să am vreo tangență reală cu literatura, așa că mi s-a părut firesc să continui pe partea asta. Însă în timpul facultății, prinsă strâns între n examene și laboratoare dificile, fără timp sau energie pentru citit sau scris, am început să simt o nevoie aproape fizică de literatură. Nu s-a schimbat nimic nici în prezent: sunt masterandă la un master de biotehnologii moleculare și lucrez simultan ca editor de articole de cercetare științifică la două jurnale internaționale (axate pe științe moleculare). Mă consolez cu faptul că lucrez cu literatură – alt stil, e drept, însă o profesie mai aproape de  literatură și, în același timp, care să-mi satisfacă și interesul științific, nu cred că există. Simt că le îmbin cumva, iar partea reală nu poate decât să mă ajute în scris: îmi place să cred că lucrez matematic textele, că totul e aranjat/pus/înlăturat din poem cu un scop. Însă, ca să ajung și la Nabokov, mă simt din ce în ce mai des ca o trișoare: cu un picior într-o barcă și cu unul în cealaltă, niciodată alocând uneia dintre părți 100%, deoarece atunci se scufundă cealaltă. Cu fiecare acțiune pe care o fac pentru una dintre cele două, o nedreptățesc pe cealaltă. Cu toate astea, îmi mai aloc o consolare – așa cum spune adesea și Mircea Cărtărescu, e vital să înțelegi lumea, să nu citești exclusiv doar poezie/proză, iar din punctul ăsta de vedere, biotehnologia îmi oferă portița necesară pentru a-mi aborda scrisul și din alte unghiuri.

Întâlnesc des negaţiile în poezia ta, şi totuşi în ce crede Ioana Vintilă, ori totuşi vom dispărea cu toţii într-o furtună de nisip?

Cred în mai puține lucruri decât în urmă cu câțiva ani și mă întreb uneori câte vor mai rămâne până ajung la – să spunem – 30 ani. Cred în câteva petice de frumusețe care încă rezistă, în literatura unor scriitori care m-a făcut să-mi pun problema foarte serios dacă mai are rost să scriu (ce a fost esențial să fie spus, s-a spus deja, iar asta cu mult mai multă măiestrie decât aș putea eu vreodată). În câțiva oameni prea frumoși pentru ce are lumea asta de oferit. În bunătate. Sper ca măcar cu ultimele două să rămân până la capăt.