Scriitorul basarabean Nicolae Popa s-a născut în 13 februarie 1959 la Buda, Călărași, R. Moldova. A studiat la Școala poligrafică din Chișinău, la Universitatea de Stat din Moldova și la Institutul de Literatură din Moscova. A debutat editorial cu volumul de versuri, Timpul probabil (1983). Au urmat: Ghid pentru cometa Halley (versuri, 1987), Cubul de zahăr (roman, 1991), Lunaticul nopții scitice (versuri, 1996 – Premiul Uniunii Scriitorilor din România), Păsări mergând pe jos. Povestiri de nepovestit (proză, 2001), Careul cu raci (versuri, 2003), Avionul mirosea a pește (roman, 2008 – Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova), Elegiile Casei Scriitorilor ( versuri, 2014 – Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova). A publicat și cărți pentru copii, Balcoane cu elefanți (2011), Marele Ciulică (2012), Ghiozdanul zburător (2015). În 2019 i-a apărut antologia de poezie O mie de ani cu fața la soare. A participat la festivaluri de literatură din România, Ucraina, Belgia, Grecia, Turcia, Kazahstan, China, Rusia, Franța.

Cel mai recent volum de versuri purtând semnătura lui Nicolae Popa se numește Mitrofan plângăciosul și este în curs de apariție la nou înființata editură Rocart.

Cu toții știm că Republica Moldova nu este tocmai „cea mai bună (a se citi democratică) țară din toate cele posibile”, iar capitala, Chișinău, nu se bucură de cel mai respirabil aer, în sensul în care locuitorii lui sunt tot mai des frustrați de măsurile nedemocratice pe care le iau cei din vârful piramidei politice, anume parcă pentru a izola tot mai mult țara de Europa și de lumea civilizată în general. Tocmai de aceea, volumul începe cu un imperativ negativ amar-ironic (sau o avertizare), adresat(ă) celor ce, ajunși la limita insuportabilității, ar fi tentați să (se) plângă, știrbind astfel poleiala aparenței de oraș civilizat a Chișinăului: „Plângăciosule,/ nu mai vărsa lacrimi de proastă calitate./ Când te învăluie plânsul,/ când te sufocă lacrimile, ridică-ţi fruntea/ și îndreaptă-te către Porţile Oraşului,/ treci pe lângă Biserica din Lemn,/ coboară costișa până la apa lacului,/ scufundă-te/ şi plângi mai departe”.

În aceeași manieră amară și pe alocuri ludică, scrutând parcă înadins meandrele climatului politico-social, poetul ne servește și o dureroasă parabolă despre libertatea de conștiință și despre fragilitatea acesteia în contextul în care diferența dintre a fi călău sau a fi victimă este de consistența „unui tăiș de topor”: „Preţ de o clipă îşi pierde minţile/ – o, câtă libertate! –/ însă în clipa următoare îşi revine şi dă-i,/ și dă-i iar cu toporul în penele ce acoperă/ ca o platoșă gâtul cocoşului/ în timp ce moţatul îl loveşte cu tot trupul, / îl stropește cu sânge,/ îi scoate cu ghearele cămaşa din pantaloni,/ îi scoate sânge din pielea de pe burtă/ și sângele lor se amestecă…// Zadarnic speră să revină la libertatea de-acum o clipă./ Continuă să tot dea cu toporul în moliciunea/ penelor însângerate până când/ tăișul se înfige în lemnul buturugii/ și o parte a gâtului pierde legătura cu cealaltă parte,/ se pierde legătura dintre Cu-Cu şi Riiiii-Guuu/ iar trupul răscolește cu ciotul gâtului însângerat/ prin iarba abia răsărită”.

O nouă parabolă, dar de data aceasta scrisă exclusiv în registru ludic, prin care poetul pune în lumină drama omului ce se îndepărtează de reperele spirituale ale vieții, lăsându-se răpit în vârtejul materialității, ne este oferită prin intermediul poemului Electrocasnice (I): „Și totuși se simte un gol în preajmă,/ un gol în care s-ar putea prăbuși precum în casa liftului./ Dă să-și facă semnul crucii,/ ridică ochii să vadă ce zice icoana,/ dar icoana ia-o de unde nu-i!/ Golul din casă de-acolo se trage,/ e golul de pe peretele dinspre răsărit./ Lipsește icoana cu Sf. Gheorghe spărgând balaurul,/ lipsește cu suliţă cu tot.// A-ha, conchide Mitrofan și apasă/ cu talpa unui șlap anaconda încovrigată,/ simțindu-se o clipă el însuși un Sf. Gheorghe Biruitor./ Vasăzică ai înghițit-o și nu ți-a ticnit!/ E-he! uciderea balaurului nu contenește niciodată,/ oricât l-ai ține în priză. Iar de data asta bag de seamă/ că Sfântul Gheorghe mi ți l-a străpuns/ cu sulița din icoană/ spărgându-l de pe dinăuntru spre înafară”.

Tot în spirit ludic, și având de asemenea un aer de parabolă, este și poemul Deal, în care poetul „își râde” sapiențial de meteahna omului de a se auto-limita, ce vine „la pachet” cu o mare doză de naivitate: „El urcă dealul cu multă însufleţire/ iar când ajunge în pisc,/ beat de fericire,/ se sprijină de-un copac,// însă copacul se dovedeşte a fi un putregai./ Se prăbușește cu tot cu Mitrofan,/ putregaiul risipindu-se pe vânt/ iar el ducându-se de-a rostogolul/ de partea cealaltă a dealului.// Ei, cum să nu izbucnească în plâns?/ Că doar și-a dorit atât de mult/ să ajungă în vârful dealului,/ doar până în vârful dealului,// în niciun caz mai departe”.

Un aspect cu totul curios, îl descoperim în poemul Fațada, în care, poate cea mai groaznică tragedie din viața unui om, moartea unui copil, este surprinsă tot într-o manieră oarecum ludică. Dar la o relectură, se observă că poetul nu recurge la aceasta dintr-o lipsă de simțire, ci doar „pentru a nu știrbi din imaginea copilăriei”, singura imagine a Raiului de care ne putem bucura pe acest pământ și în această viață. Că așa stau lucrurile o întărește și poemul-rugăciune ce urmează, realizat tot într-o notă copilărească: „– Sfinte, Sfinte tare,/arde-o lumânare-n mare/ și nu arde că așa-i vine,/ arde că i-i dor de Tine,/ Dumnezeule din mine,/ că te-ai dus prea la adânc/ unde nu ajung decât/ scufundându-mă încet/ cu tot cerul tras în piept/ respir doar prin rugăciune,/respir, Doamne, cu-al Tău nume/ la mari adâncimi pe unde/ ard doar lumnărele ude/ si nu știu care-i a mea/ să mă-nfățișez cu ea/ în dogoarea Ta”.

În finalul volumului, apelând la o parafrază după Odă (în metru antic) a lui Mihai Eminescu, poetul ne mai servește o lecție de viață, atrăgând atenția asupra caracterului nestatornic al lumii acesteia, asupra faptului că totul este trecător, dar protejat de apa purificatoare a botezului: „Nu credea să poată vedea vreodată/ cum se lasă pământul în moliciunea stelelor/ ca un măr în apă.// Nu simte foame,/ nu simte sete,/ nici îmbrățișări,/ nici singurătate,/ nici că e fericit sau nefericit,/ simte doar cum se clatină pământul sub el/ ca un măr dus de apă”.

Așadar, poetul Nicolae Popa, făcând apel la registrul ludic și la simplitate (ce se reflectă inclusiv în estetica abordată, vag soresciană), nu doar că se adresează în egală măsură atât copiilor, cât și adulților ce nu au ucis încă „copilul din ei”, dar în același timp îi invită și pe unii, și pe alții la o întoarcere spre puritate, spre firescul pe care s-a fundamentat cândva lumea.

Nicolae Popa | Sursă foto: Arhivă personală N.P.


Acest material a fost realizat în exclusivitate pentru poeticstand.com. Articolul aparține website-ului Poetic Stand și este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
mm
Absolvent de teologie şi pasionat de literatură. A debutat cu volumul de poezie „Patruzeci și unu. Eu, surdo - mutul" (editura Tracus Arte, 2018), apărut în urma câștigării concursului de debut în poezie „Traian T. Coșovei". A mai publicat poezie, cronică de carte, eseu literar și teologic în diverse reviste culturale printre care: Timpul (Iași), Convorbiri literare (Iași), Tribuna (Cluj), Urmuz (Câmpina), Revista Noua (Câmpina) si Poesis International (București).