Poetul hunedorean Liviu Ofileanu și-a făcut intrarea pe scena literară românească în anul 1994 în paginile revistei Kilometrul zero, debutul editorial având loc nouă ani mai târziu, cu volumul de poezie Corigent la fericire (Editura Emia, Deva, 2003). Au urmat volumele: instincte canibalice (Ed. A. T. U., Sibiu, 2010), Atlantic (Ed. InfoArt Media, Sibiu, 2011), cinderella & alte marșuri funebre (Ed. Armonii culturale, Adjud, 2011), Moor-Ditch (Ed. Tipo Moldova, Iași, 2013), plăcuța Ouija (Ed. Brumar, Timișoara, 2015). Cea mai recentă apariție editorială este volumul de poeme Manualul inginerului de drumuri și poduri (Editura PIM, Iași, 2019).

Structurat pe trei cicluri poetice, având fiecare specificul său, volumul se prezintă nu atât ca un manual, cum ar putea sugera titlul cărții, dacă cititorul s-ar lăsa ispitit de tendința simplistă de a nu căuta în spatele etichetei, ci mai degrabă sub forma unui jurnal de supraviețuire, personajul narator în jurul căruia poetul își construiește „drumurile și podurile” poetice fiind un muncitor condamnat la sărăcie și la condiții de viață mizere, în ciuda faptului că are o capacitate cognitivă mult peste media celorlalți muncitori.

Primul ciclu este intitulat sătănița. „Mica satană” invocată aici nu este nimeni alta decât conștiința de sine a personajului, cea care îl ispitește să își pună întrebări și să se revolte atât împotriva sistemului, a societății din care face parte, cât și împotriva propriei persoane. Încă din primul poem, personajul se autodenunță nu drept criminal (deși mărturisește că a ucis), ci drept viețaș: „cum să fie bună ziua în care ai îngropat un prieten?/ pentru că am ucis un om sunt viețaș./ avea obiceiul să se gudure ca un pechinez/ și nu suport lingușitorii./ l-am băgat sub pământ cu mâna mea,/ dacă mai iese de-acolo și Io îs popă,/ mereu înfig țărușul până mortul nu mai mișcă”. De bună seamă avem de-a face aici cu o trimitere voalată la mitul lui Cain, cel izgonit de Dumnezeu (și pedepsit să trăiască) pentru vina de a-și fi omorât fratele. Dar oare pe cine a ucis viețașul acesta? Din poemele următoare nu reiese că ar fi luat viața vreunui semen de-al său, totuși o voce „răspunde” dintr-un cavou: „îmi regăseam liniștea de cavou a camerei/, patul nefăcut ca o îmbrățișare pe fugă cu promisiunea certă a unei amăgiri./ e ca și cum ai ști un banc supermișto și nu ai cui îl spune./ mă jucam șah de unul singur și mă certam pentru greșeli,/ mă pedepseam stând la colț, departe de fereastră,/ să nu fiu văzut dând apă la șoareci”. Așadar, noul Cain se face vinovat de a se fi ucis pe sine însuși, nu în sensul unei sinucideri clasice, ci în acela al unei renunțări la o parte a sinelui, mai exact la stima de sine – care sucombă în tendința de a se alătura cumva „turmei”, altfel îngrozitoare în conformismul ei: „mă uitam ca și acum la oamenii grăbiți care-încotro,/ absenți și palizi, înalți și goi./ mă îngrozea ca și acum gândul că pot ajunge unul dintre Ei,/ absent și palid, înalt și gol, incapabil de maturitate”.

Pe toată durata acestui ciclu, existența „viețașului” este traversată de frig, frică, de obsesia singurătății, de teroarea trecerii implacabile a timpului și de scurte momente de revoltă înăbușite imediat de sistem: „m-au dat afară fiindcă am schimbat replica:/ am răcnit de ce și oare în loc de da și nu”. În final, sătănița își face din nou apariția, la fel de ispititoare și de intangibilă: „gândirea umblă pe străzi în lenjerie intimă,/ o vedem și-i admirăm nurii,/ eticheta pe care stă scris noli me tangere”.

Dacă poemele din prima parte a volumului stau mai degrabă sub semnul metafizicului, lăsând impresia că sunt doar gânduri abstracte în mintea personajului narator și fiind destul de greu de prins într-un concret epic, odată cu cel de-al doilea ciclu, intitulat aleea porcilor, lirica lui Liviu Ofileanu se așază în real, în cotidian, spunând chiar o poveste – aceea a dramei din familia viețașului, care survine pe fondul sărăciei și a neputinței depășirii condițiilor impuse de societatea descrisă în anteriorul ciclu poetic. Declinul începe cu pierderea libidoului: „se vede că dragostea începe/ odată cu pierderea purității care ne-a adus împreună,/ (…)//myra se încruntă și nu-mi vorbește cu zilele,/ din doi în chirie la garsonieră unul nu produce nimic./ nu ne mai alintăm cu vorbele de sub plapumă,/ ursuleț și pisicuță/ ursulețul ar vrea să rupă pisicuța/ pisicuța nu are nimic împotrivă, venea replica./și dacă asta nu era fericire chiar că eram proști”; se accentuează prin acumularea de frustrări ce culminează cu ispita suicidului: „scumpă myra, nu toți bărbații ie porci./ astăzi am făcut pireu de cartofi cu garnitură de chiftele în sos./ și mă duc la cămară, iau cartofii,/ pun cuțitul alături și revin în balcon./ scumpă myra, porcul e un animal generos,/ porcii se pot sinucide aruncându-se-n râpă” și atinge paroxismul prin imposibilitatea de a-și mai împărtăși unul celuilalt sentimentele, deși ele continuă să existe, și încă în stare pură: „mă îndrept hotărât către zarea și o decapitez,/ umplu două pahare și mă întorc sub plapumă./ ne uităm la bradul din plastic, plin de luminițe/ și cutii goale dedesubt./ aș vrea să îi spun cât de mult o iubesc,/ dar și Eu-s supărat și mă fac că n-am cuvinte./ la și cinci dau stingerea și-i întorc spatele./ perna ei se umezește fără sonor”. Deznodământul acestei povești este cât se poate de previzibil: rămas fără Myra, viețașul cade pradă alcoolului și deznădejdii, singura lui scăpare venind tot din prezența sătăniței, ce pare să nu-l fi părăsit niciodată: „beau spirt și-mi vine să mă duc dracului./ avea petre țuțea o vorbă: Balcanii sunt curul Europei./ Io când beau spirt ies din cur”.

În fine, cel de-al treilea ciclu, intitulat la sicrie, se comportă la nivelul conținutului ca o continuare a celui anterior, deși pierde din coerența epică și logică a discursului poetic, revenind într-o bună măsură la starea de „imponderabilitate” stilistică din primul grupaj, gândurile personajului narator succedându-se de această dată în avalanșă – impresie indusă și prin dispunerea mesajelor sub formă de poeme-bloc, poeme în proză. În această a treia parte, îl întâlnim pe „viețaș” într-un spital (deși e greu de spus dacă este unul fizic sau mai curând metafizic), cu mințile nu tocmai întregi, imaginându-se realizat din punct de vedere material și invocând extatic figura Myrei: „și-acum, pe un pat de spital suntem încolțiți de-o bucurie nemărginită. lumea e frumoasă și e bine în lume. doar niște flatulații, apa de la toaletă, câteva grohăieli, grilaje și lanțuri trase, hohote de râs, pași grei de bocanci, un zgrepțănit de gheare înăbușindu-se lent odată cu cheia răsucită în broască (…)myra, fără tine parc-aș avea un mort în casă. m-am făcut om ca lumea, îți promit. avem mobilă nouă, termopane, uși metalice, gresie de pe hol până-n balcon, hai vino acasă, centrala duduie și ne putem frige dezbrăcați”. Uneori se consideră chiar un zeu creator, ce-și contemplă fericit opera: „dar nu e bine ca tutankamon să trăiască singur. am desenat cu creta o fereastră, apoi o ușă, o masă și un pat. din căpețelul rămas am făcut o femeie grăsuță alăptând un puradel. am zis bun și mi-am pupat opera fericit”, pentru ca în ultimul poem să revină (dând astfel ciclicitate volumului) la ideea morții sinelui, încă din timpul vieții: „Io am murit în timpu’ vieții mele, am băut de v-am spart și v-am uitat pe toți. și când toți se cară Io am de gând să rămân”.

Așadar, cu noul său volum de poeme, Liviu Ofileanu ne prezintă drama unui muncitor oarecare, dotat cu o conștiință de sine superioară lumii complet nedrepte în care trăiește. Să fie o oglindire a realității sau o proiecție fantezistă? E greu de spus. Cel mai probabil, câte puțin din fiecare. Dincolo de „povestea” propriu-zisă, poetul pare că ne invită să reflectăm asupra a două idei fundamentale: fragilitatea minții omenești și necesitatea stringentă de nu trăda propria conștiință de sine – acea sătăniță închipuită de autor.

În încheiere, aș vrea să atrag suplimentar atenția asupra structurii și stilisticii volumului, afirmând că efectul de ansamblu nu ar fi fost același – sau, cu siguranță, nu în aceeași concentrație și cu același dozaj – în condițiile altor formule poetice. Diversitatea imaginilor folosite, atingând întregul spectru imagistic, de la morbid la divin și de la opac la diafan, oscilarea perpetuă între real și ireal, între fizic și metafizic, precum și succesiunea tablourilor aferente fiecărui ciclu, au contribuit din plin la crearea atmosferei aparte și, implicit, la transmiterea mesajului vizat de poet.

Așadar, Manualul inginerului de drumuri și poduri este o carte menită să ne scuture de praful conformismului și să ne invite la o reflecție atentă asupra conștiinței de sine, propunându-ne, totodată, o poezie de calitate, numai bună pentru a satisface setea de frumos (fie acesta camuflat sub forma urâtului) a sufletului.

Liviu Ofileanu, „Manualul inginerului de drumuri și poduri”, Editura Pim, Iași, 2019.


Acest material a fost realizat în exclusivitate pentru poeticstand.com. Articolul aparține website-ului Poetic Stand și este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
mm
Absolvent de teologie şi pasionat de literatură. A debutat cu volumul de poezie „Patruzeci și unu. Eu, surdo - mutul" (editura Tracus Arte, 2018), apărut în urma câștigării concursului de debut în poezie „Traian T. Coșovei". A mai publicat poezie, cronică de carte, eseu literar și teologic în diverse reviste culturale printre care: Timpul (Iași), Convorbiri literare (Iași), Tribuna (Cluj), Urmuz (Câmpina), Revista Noua (Câmpina) si Poesis International (București).