Image

Cartea lui Mircea Andrei Florea, larvae, apărută recent la Casa de Editură Max Blecher, este un construct de o coerență mai degrabă rară în rândul volumelor de debut. Nu există rest, poemele fiind gândite ca o rețea punctată de inserții de tip fapt divers privind lumea animală, mai precis nașterea unor exemplare bicefale de șerpi, mamifere patrupede sau marine, și, în cele din urmă, oameni. Prezența acestui registru de limbaj științific sau obiectiv până la extirparea conotației vine să accentueze un stil deja aseptic, în care emoția se ivește timid și parcă vinovat.

Evacuarea programatică a sentimentului este însoțită de creionarea unui om-reptilă, dezumanizat și rece, care absoarbe lumina și senzațiile tactile, interiorizându-le, fără a reuși însă să se exteriorizeze – un circuit deficitar care duce în cele din urmă individul la implozie. Asexuat, dar hipersensibil la atingere si culoare, el e gata permanent să se retragă din lume și reușește să supraviețuiască doar la marginea ei, în spații controlate: „retractil la contact, da, asexuat// pe parcurs alegerile-mi vor detona/ alte alegeri posibile// uneori sunt un vultur metalic/ înfipt în capotă, purtat/ pe autostrăzi părăsite”. Asemenea reptilelor, retragerea în carapace sau sub pământ, altfel spus în propria sa timiditate, constituie principala apărare și putere în fața inamicului: „cea mai bună camuflare e cea în timiditate/ mă retrag când celălalt ajunge aproape/ inima își încetinește bătăile/ inamicul se predă când simte/ că ai pierdut încrederea în forțele tale”.

Elementul animal revine des și în afara micilor texte de presă mainstream sau științifică privind anomaliile genetice, fiind de fiecare dată interiorizat și asimilat. El constituie, de fapt, alteritatea, dublul care căptușește înfățișarea umană și reprezintă centrul de greutate al volumului: „când m-au adus aici prima oară, am văzut pe sub apă/ dihănii cu măști de urs, de bizon, de vulpe și lup/ care își ițeau capetele aproape de mal./ i-am întrebat dacă și ei le văd, mi-au spus/ să le țin la distanță/[…]/ dihăniile se lingeau peste bot/ m-așteptau să cresc mare și copt/ să vin înapoi peste ani// transportat de răcoare și de aerul izolat/ văd urmele unghiilor în lambriu, scrijelituri/ ce urcă etajul, spre camera mea”. Animalul nu e totem sau mitem, ci parte constitutivă a eului. Inserția, imediat după poemul citat, a cazului unui tânăr diagnosticat cu licantropie, care și-a ucis și devorat victimele, evidențiază clar o identificare pe plan psihic, nu doar simbolic. Cobra, ligrul, verminele, larva sunt stadii cu care omul este echivalat de-a lungul volumului, conturându-se astfel o adevărată menajerie interioară a sălbăticiei reprimate și sterilizate.

În a doua parte a cărții își fac apariția peisajele bruiate, o călătorie halucinată spre lumi de polimeri, lacuri acidulate și frunze uriașe, iepuri fluorescenți și vermine obsedate de corp. În aceste spații, iubirea nu se definește în termenii întâlnirii și conviețuirii, ci în cei ai găzduirii, așa cum unele insecte și ciuperci, bacteriile și virusurile, își caută gazde pentru a supraviețui. Celălalt nu e însă doar larvă, ci și păianjen și mantisă, pradă și prădător, într-un carusel al metamorfozei în care partenerii se atrag și se resping, se tolerează și se devorează: „te plimbi din cameră în cameră, te oprești/ în poziții ciudate, ești păianjen, cuibărit/ pe tavan, acum ești ficus, rhododendron/ stabilă mediului tău, acum ești mantisa/ vrei să dispar// you’re a natural// cauți o gazdă, ieri ai fost larvă, curând/ vei fi pradă, ești nervoasă, dar lasă/ răcoarea artificială/ să te încetinească”. Cei doi se mișcă adesea în medii închise cu efect de seră, unde se pot reproduce formele de viață primare. Închiderea aduce cu sine și drama captivității, individul fiind țintuit între lamele de sticlă și transformat în obiect de studiu: „laba piciorului/ ți se mișcă/ ca o insectă captivă/ între lamele de sticlă”. Captiv și supravegheat, cuplul se lasă antrenat în scenarii efemere de libertate, în care omul conviețuiește cu animalele sălbatice în habitatul său natural: „simulare cu noi alergând în zone de șes/ animale mici care mișună pe pământ/ tăindu-ne gleznele în tulpini, în timp ce corvide/ curăță câmpul sub cerul arid”.

Contrastul esențial al cărții lui Mircea Andrei Florea se naște din confruntarea acestui element animal cu căutarea spațiilor aseptice, reci, albe, capabile să scoată la suprafață ghețari. Poemele pendulează astfel între polul cald al instinctului și violenței și cel rece al calculului și existenței atone. Sentimentul dominant este cel al trăirii în gol, nu doar la o margine de lume sau în lumi miniaturale și sigure, ci și la o margine a timpului: „am condus până la capătul lumii, am găsit plaja/ împrejmuită de sârmă ghimpată, o carcasă de vacă/ uitată de partea cealaltă și // și nimic”; „pe cer păsări neon survolează/ extinct în străinătate/ păsări flamingo/ magnetizate, se apropie de noi/ pun stăpânire pe clădiri și parcare// un dezastru va începe, da/ dar nu știm de care”. Postumanismul infuzează așadar difuz un discurs strunit și glacial, axat pe dezumanizare și pe scenariile fugitive ale unei existențe îndepărtate de rațional. Sfârșitul omului se întrevede în interstițiile obsesiei animale, care sfâșie sau se ascunde. Vocea retractilă din cartea lui Mircea Andrei Florea anunță un abandon: abandon al sensului, abandon al evadării, abandon al oricărei idei de traiectorie și parcurs: „a fost o seară superbă, izolată în înșiruirea cretină/ de lucruri neimportante/ stocată și ea/ undeva în bucla de timp, în adunătura de gaze celeste/ cineva, undeva s-o repete”. Prinși în buclă, sortiți repetiției și monotoniei, viața nu poate rula decât în gol, ca motorul unei mașini suspendate, fără măcar să mai creeze iluzia mișcării.

Individul e cobra bicefală, e copilul cu două capete și organe comune care are șanse reduse de supraviețuire. Scrisă sub spectrul anomaliei, larvae reprezintă totodată un refuz și o imposibilitate a dezvoltării. Fiecare în spațiul său umed, incapabil de trecere în alte stadii, superioare, de evoluție, existența este, în cartea lui Mircea Andrei Florea, un drum înfundat.

Asistent de cercetare în cadrul Institutului de Istorie și Teorie Literară „G. Călinescu”. Scrie de obicei cronici literare și, uneori, dacă are noroc, poezie. Dezertează frecvent în zona artelor vizuale, fiind interesată mai ales de postimpresionism și avangardă.