Poetul Constantin Abăluță s-a născut în anul 1938, fiind așadar proaspăt octogenar, și a debutat în anul 1964, cu volumul Lumina pământului, de care se va dezice ulterior, considerând că adevăratul său debut a fost volumul Piatra, din 1968. Din acest an, până în 2018, deci într-un interval de jumătate de veac, a publicat un număr de treizeci și patru de volume de poezie, în afară de antologii, statistică în virtutea căreia se poate afirma fără rezervă că este un poet prolific. Ceea ce nu ar fi însă un merit în sine, știut fiind faptul că, de regulă, cantitatea dăunează grav calității. Nu este însă și cazul lui Constantin Abăluță, care, nu a scris doar mult, ci și bine, ba chiar foarte bine. Iar una dintre dovezile că nu a trudit în zadar în aceștia cincizeci de ani de carieră poetică, stă faptul că în anul 2019 a fost desemnat câștigătorul premiului Opera Omnia, pentru întreaga carieră, atât în cadrul Premiilor Naționale „Mihai Eminescu” premiu ce i-a fost însă retras pe nedrept, din cauza incapacității fizice de a se prezenta la manifestări, cât și în cadrul celei de-a treisprezecea ediții a Galei Premiilor revistei „Observator cultural”.

Constantin Abăluță este, fără doar și poate, un fenomen al naturii sau poate doar al literaturii. Într-o lume literară în care majoritatea poeților trecuți de șaizeci de ani umplu tomuri cu producții mult mai slabe decât cele de tinerețe, el, proaspăt octogenar, nu încetează să își surprindă cititorii cu poeme de-a dreptul tinerești. Și nu pentru că ar fi pline de stângăcii inerente tinerilor, nici pe departe, ci în sensul că din ele țâșnește revolta și violența limbajului specifice tinerilor. Un exemplu concret în acest sens este unul dintre cele mai recente volume de versuri ale sale, Mai sincer ca Himalaya – poeme politice, apărut în anul 2018 la Casa de editură Max Blecher, alcătuit din poeme atât de viguroase și de proaspete încât, dacă nu ai cunoaște vârsta autorului lor, ai putea jura că sunt scrise de un tânăr rebel al cărui sânge fierbe de dorința de a dărâma instituțiile statului și falsele canoane impuse de societatea consumeristă orbită de ignoranță.

Volumul este construit sub forma a patru cicluri poetice autonome (fiecare dintre acestea având specificul și particularitățile sale), dar care dau unitate întregului – Mai sincer ca Himalaya, Mă opun broaștei țestoase, Regele protozoarelor și Statuia care vomită.

Cel dintâi, care împrumută și numele volumului, se remarcă în primul rând printr-o expresivitate frustă și dură, izbind cititorul încă de la primul poem: „Stau pe-un scaun șchiop./ Mă uit în oglindă și vomit./ Prietenul meu e un șobolan mort./ Becul furat de la morgă mi-e frate”. Limbajul nu are nicidecum scopul de a șoca gratuit, ci reprezintă asumarea unei atitudini combatante, o metaforă extinsă a degradării avansate a societății – acest ciclu cuprinzând cea mai mare parte dintre poemele politice invocate în subtitlul cărții, în fapt anti-politice, în sensul că postura poetului este cea de revoltă și mai ales, dezgust față de clasa politică coruptă și incompetentă care a parazitat structurile de conducere ale statului român: „Cine poate distruge o țară/ câțiva oameni în căruciorul cu rotile/ faraoni cu minți bandajate// ei râvnesc să facă o lume nouă/ milioane de supuși în cărucioarele cu rotile toți cu mințile bandajate// vai de noi că toți ne bandajează/ toți ne vând cauciucuri pentru rotile/ ne ieftinesc pernele pentru cărucioare”.

Cel de-al doilea ciclu poetic, Mă opun broaștei țestoase, este cel mai restrâns ca dimensiune, fiind alcătuit din doar trei poeme. La prima vedere, acesta nu este altceva decât un cântec de revoltă îndreptat împotriva divinității sau a naturii, ce nedreptățește omul oferindu-i o viață insignifiant de scurtă în raport cu cea a broaștei țestoase, animal ce trăiește câteva sute de ani, simbol al unei existențe de tip vegetativ. Dar aceasta nu este decât interfața revoltei, metafora adevăratei drame, anume aceea că, de cele mai multe ori, sunt protejați „de soartă” indivizii de tipul broaștei țestoase, adică cei care trăiesc parazitar și în ignoranță, fără a produce nimic, fără a se implica în viața cetății: „Mă opun broaștei țestoase din 12 motive:/ 1 pentru că trăiește cât o buturugă/ 2 pentru că nu spune bunăziua niciunui perete/ 3 pentru că nu vrea să care apă în carapace/ 4 pentru că se miră de orice fir de iarbă/ 5 pentru că nu se scufundă în pământ odată cu mine[…]”.

Revolta socială continuă și în ciclul următor, intitulat foarte sugestiv Regele protozoarelor, în care sunt puși la zid oamenii cei mai nepăsători, mai infami, mai cruzi, criminalii activi, dar și pasivi, cei care nu sunt doar căpușe ale societății, ci de-a dreptul lupi sfâșietori. Poate cel mai relevant în acest sens este poemul ce încheie ciclul, ce ar fi trebuit însoțit de acel avertisment privind puternicul impact emoțional: „Aprilie. Angelo se plimbă pe străzi cu capul mamei în brațe./ Obosește. Stă sub copac, pune capul alături/ scoate o țigară din buzunar și fumează. Câte-o pasăre/ se așează pe capul cu plete cenușii ciugulindu-l.// Trecătorii se uită, fug boscorodind. Șoferii claxonează./ Ferestrele caselor pulsează cu energia unor găuri negre./ Agitația cetățenilor geloși, furioși că niciun urmaș/ nu le va purta capul ca pe-un trofeu”.

În fine, cel de-al patrulea ciclu poetic, Statuia care vomită, este poate cel mai compact din întregul volum, fiind conceput sub forma unei povești în versuri ce urmărește aventurile personajului omonim într-o lume complet debusolată. De bună seamă că și aici avem de-a face cu o metaforă socială, această statuie care vomită fiind de fapt prototipul omului care frânează orice progres, care are plăcerea morbidă de a împroșca cu venin și de a ridiculiza, cu aroganță, orice acțiune întreprinsă de cei cărora le pasă și vor să schimbe ceva: „statuia care vomită a venit să-mi ceară o țigară/ era în timpul eclipsei și lumea se uita prin geamuri afumate/ dar statuii nici că i-a păsat și-a scos/ a mia oară ciorapii pălmuind cu ei câțiva/ directori de ziare spuziți cu știri false pe buze/ și-a scos din sân batista în care arpentorii guvernamentali/ se zbăteau ca niște râme/ l-a momit pe bazileu afară din vizuină i-a astupat orificiile/ cu amidon ca unui pește împăiat/ și abia apoi s-a putut dedica în liniște/ jetului lung liniștitor vindicativ feroce”.

În încheiere aș vrea să atrag atenția și asupra faptului că, de la un capăt la celălalt, volumul Mai sincer ca Himalaya este, din punct de vedere stilistic și estetic, un regal de suprarealism și un galop sănătos de invectivitate asumată, deloc gratuită și, mai ales, precis direcționată. De asemenea, acesta se remarcă și prin bogăția și diversitatea de registre imagistice și de limbaj, poetul realizând în paginile acestuia un mozaic al întregii societăți, astfel încât în poemele sale se pot regăsi sau se pot simți vizați oameni din toate straturile sociale, din toate domeniile profesionale și din toate generațiile.

De altfel, acest volum nu este altceva decât strigătul său pentru redeșteptarea tinerilor, cu care se simte contemporan în spirit, pentru a se ridica la luptă împotriva prostiei, a imposturii și a corupției ce tind să se generalizeze asemenea unui cancer peste societatea românească, cu atât mai mult cu cât deja au căpușat principalele instituții ale țării.

Constantin Abăluță, „Mai sincer ca Himalaya”, Casa de editură Max Blecher, 2018.


Regele protozoarelor

Câți semeni mai trebuie să moară?
Câtor statui să li se scoată ochii în numele
măreței viziuni a unicei minți pământene?
Am văzut legile cum spintecă oameni.
Am văzut grâul disperat. Metalele sinucigașe.
Focul și ștreangul se scăldau în mare.
Toamne lehuze. Ierni fratricide.
Protozoare plutind peste tot.
Câte țări mai trebuie falimentate? Câtor popoare
să li se extirpeze credința ca broaștelor glanda mamară?
Decret pentru trei degete la mâna dreaptă.
Strâmtoarea Gibraltar teleportată la Vatican.
Capitalele lumii, șir nesfârșit de botnițe. Viețuim
în marja de eroare a regelui protozoarelor.

durerea mea e un perete fără nici o odaie

e colbul care se depune pe fețele de obiecte ale oamenilor
e semnul de carte disputat de mormolocii dintr-o mlaștină
nu am decât aceste cuvinte
pentru care sunt taxat ca un criminal de rând
de miniștri și de procurori de șeful norilor de contabilul
freatic
cel cu biluțe și strapontine cel cu mâzgă și urină globală
tipul care împarte afișe la derbiul șobolanilor procentuali
o, doamne înghit găluști cu prune și privesc ploaia de afară
sunt o vânătaie ce apare pe-un steag nou-nouț
și care nu iese la spălat
vin toți și bat la ușa mea spun că exagerez
dar eu mor micronic în cratimă în firul de ceai de pe buză
în crăpătura geamului afumat prin care eclipsa mă orbește
noapte bună patrie noapte bună zacuscă proletară
care mânjești catedrale iazuri statui tancuri biblioteci
unghiile mele de la picioare sunt lupe
și vă arată așa cum sunteți cu adevărat
apoi se trag în pământ
spre continentele înfundate


Acest material a fost realizat în exclusivitate pentru poeticstand.com. Articolul aparține website-ului Poetic Stand și este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
mm
Absolvent de teologie şi pasionat de literatură. A debutat cu volumul de poezie „Patruzeci și unu. Eu, surdo - mutul" (editura Tracus Arte, 2018), apărut în urma câștigării concursului de debut în poezie „Traian T. Coșovei". A mai publicat poezie, cronică de carte, eseu literar și teologic în diverse reviste culturale printre care: Timpul (Iași), Convorbiri literare (Iași), Tribuna (Cluj), Urmuz (Câmpina), Revista Noua (Câmpina) si Poesis International (București).