Animalul diafan, carte apărută în anul 2019 la editura Paralela 45, este cel de-al unsprezecealea volum de poezie al poetului și eseistului Radu Andriescu, unul dintre cei mai prolifici, dar și cei mai discreți scriitori ai literaturii române contemporane.

Și cum discreția se simte bine tot în preajma discreției, poetul și-a pus acest nou volum de poezie sub pecetea unui alt poet pe cât de strălucit pe atât de discret, Constant Tonegaru, unul dintre reprezentanții așa-numitei „generații pierdute” a poeziei românești, formată din aceia cărora Al Doilea Război Mondial și comunismul ce s-a instaurat după acesta le-au frânt destinul poetic și adeseori viața. Omagiul adus acestui poet vitregit de istorie constă atât într-un motto ( extras din poezia acestuia lui C.T.) în deschiderea volumului, cât și în 2-3 poeme, așezate strategic, la începutul și finalul cărții, în care Andriescu și Tonegaru stau de vorbă ca doi buni prieteni, despre absurdul acestei lumi.

Din punct de vedere al construcției, volumul Animalul diafan este un straniu hibrid poetic, în sensul în care poetul întrepătrunde în paginile acestuia, într-o manieră ce trimite la structura de dublu-helix a ADN-ului uman, poeme deosebit de sobre, în care accentul pică pe zbaterea interioară a omului muncit de demonii săi interiori, și poeme din cale-afară de hilare, scrise în stilul celebrelor versuri ale lui Gellu Naum, aparent pentru copii, în care pinguinul Apolodor se dovedește a fi însăși natura umană populată de vicii și umbre.

Cel mai reprezentativ poem pentru latura sobră a ADN-ului uman ilustrat aici de Radu Andriescu mi se pare a fi chiar cel care dă și numele volumului: „Am o groază de animal în mine./ Și o groază de diafan./ Go guess ce sunt./ Nu știu ce-aș putea să fiu./ Plouă, nu e o chestie bacoviană./ Doar plouă și Chris Beard/ e pe elecric, cu sufletul./ All night long.// E vară sălcie/ și încă sunt un animal politic,/ frăgezit pe la nouă ani/ în compot de corcodușe/ culese pe Flamura Roșie,/ acum str. Ibrăileanu.// E foarte mult loc gol, în jurul meu./ Așa îmi dau seama ce simte un lepros.// Stau, în mintea mea, pe o băncuță, în fața camerei de leprozerie./ Un soi de librărie,/ în care nu intră nimeni.// Și aș vrea să am un geamăn parazit/ în vintre, mult mai simpatic/ decât mine./ Un animal diafan,/ care strânge iubirea celor din jur/ ca becurile de pe stradă/ fluturii”. Se poate observa în acest poem o pseudo-reminiscență din „dogma” gnostică a maniheismului antic, manifestată prin tendința de a separa trupul „animalic” de sufletul „diafan”, de a se raporta în mod antitetic la fiecare dintre acestea, de a-și privi trupul din exterior, cu sufletul, dar și viceversa. În fond, maniheismul este aici doar un artificiu poetic menit să accentueze starea de luptă continuă dintre suflet și trup, sau poate între minte și trup, dintre ceea ce ai vrea să faci și ceea ce faci de fapt, constrâns de meandrele sociale sau istorice pe care le traversezi zi de zi. Altfel spus, este vorba aici despre eterna dramă a omului care vede lumea altfel decât restul societății, dar nu își poate trăi viața conform cu viziunile sale, fiind arestat de lumea în care îi este dat să trăiască. De aici nevoia stringentă de dedublare, pentru a putea împăca și animalul, adică omul social, și diafanul, adică omul interior.

Un alt poem ce vine în sprijinul acestei stări de război interior este cel intitulat foarte sugestiv Jesus Chrysler: „Sunt doar două feluri de oameni,/ pe lumea asta./ Cei translucizi, cu trupuri/ în care nu se poate ascunde/ vreun păcat,/ vreo minciună/ corupția mare/ sau corupția mică,/ distorsiunile metafizice/ și cele dinastice/ sau zaharurile cristaline,/ otrăvitoare.// Și cei cu trupuri opace,/ născuți imperfecți,/ plini de îndoieli/ și de întrebări stânjenitoare,/ incapabili să zboare cu imaginația/ prin lumile perfecte,/ translucide,/ unde serafii au idei/ în loc de pene/ și transcendență”.

În aparentă antiteză cu poemele extrem de lucide, sunt cele deosebit de ludice, în care apare personajul Kram, ursul bipolar, scrise în rime asumat facile, dar doldora de trimiteri și referințe la diverse persoane și evenimente din trecut și din prezent, dar și de jocuri de cuvinte și alte calambururi bine plasate: „Kram era îndrăgostit de-o focă./ Ședea cuminte, cu turul pe o rocă./ Foca avea mustăți materne,/ iar Kram clipea la valurile terne”. Antiteza este, desigur, doar aparentă, și vine strict din maniera copilărească și mai ales ironică în care Andriescu scrie aceste poeme, manieră împrumutată, cum spuneam și mai sus, de la Gellu Naum. În fond, aventurile lui Kram sunt ilustrări firești ale manifestărilor de zi cu zi ale omului aflat într-o perpetuă derută interioară, ale omului care nu se mai recunoaște pe sine, care nu știe ce vrea, nu știe ce trebuie să facă – și astfel se lasă condus, vorba poetului Ion Barbu, „în turmă bleagă” de societatea al cărei prizonier este.

De fapt, cele două tipuri de poeme surprind de minune cele două tipuri umane întâlnite în lumea românească de astăzi, ca să rămânem strict la oile noastre: cei care conștientizează că nu trăiesc în cea mai bună dintre lumile posibile și care ar vrea să rupă cumva granițele neputințelor lor de a schimba cumva lumea și cei care au renunțat de mult să își mai pună probleme, ci trăiesc din inerție, în voia sorții, cum se spune. În această ordine de idei, construcția de dublu-helix este cât se poate de inspirată, căci la fel se întrepătrund în societate și cele două tipuri umane. Iar maniera ludică din poemele cu Kram, ursul bipolar sunt de asemenea o trimitere la capacitatea românilor de a luat totul în derâdere, de a face haz de necaz, adeseori în sensul delăsării, nu în acela al luării de poziție.

Așadar, volumul Animalul diafan al lui Radu Andriescu este unul menit să ne ridice întrebări serioase atât despre războiul interior cât și despre modul de a raporta la societatea în care ne este dat să trăim.

Radu Andriescu, „Animalul diafan”, Editura Paralela 45, 2019, 112 pagini.


Animalul diafan

Am o groază de animal în mine.
Și o groază de diafan.
Go guess ce sunt.
Nu știu ce-aș putea fi.
Plouă, nu e o chestie bacoviană.
Doar plouă și Chris Beard
e pe electric, cu sufletul.
All night long.

E vară sălcie
și încă sunt un animal politic,
frăgezit pe la nouă ani
în compot de corcodușe
culese pe Flamura Roșie,
acum str. Ibrăileanu.

E foarte mult loc gol, în jurul meu.
Așa îmi dau seama ce simte un lepros.

Stau, în mintea mea, pe o băncuță,
în fața camerei din leprozerie.
Un soi de librărie,
în care nu intră nimeni.

Și aș vrea să am un geamăn parazit
în vintre, mult mai simpatic
decât mine.
Un animal diafan,
care strânge iubirea celor din jur
ca becurile de pe stradă
fluturii.

Pionieri în Vestul Sălbatic

Mă gândesc la femeile împrăștiate prin sălbăticie
și la cât au îndurat, în căsuțele lor de bușteni.
La toate curvele superbe, cubiste și
sifilitice, din târgurile fără viitor,
pe vremea goanei după aur.
Aveau iris auriu pe ochi
și povești
din cătunele lor europene.
Luau scatoalcele
ca pe prăjituri
și urmăreau visul american.
Veneau de pe River Shannon sau River Liffey.
În fine. Oameni buni.
Iar apoi mă gândesc la cele 160 de femei
care-au ajuns în ultimii ani la Socola,
spitalul pentru nebuni din Iași,
cu psihoze delirante
și hău interior,
diagnosticate cu sindromul Italia.

Radu Andriescu | Sursă foto: Arhivă personală R.A.


Acest material a fost realizat în exclusivitate pentru poeticstand.com. Articolul aparține website-ului Poetic Stand și este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
mm
Absolvent de teologie şi pasionat de literatură. A debutat cu volumul de poezie „Patruzeci și unu. Eu, surdo - mutul" (editura Tracus Arte, 2018), apărut în urma câștigării concursului de debut în poezie „Traian T. Coșovei". A mai publicat poezie, cronică de carte, eseu literar și teologic în diverse reviste culturale printre care: Timpul (Iași), Convorbiri literare (Iași), Tribuna (Cluj), Urmuz (Câmpina), Revista Noua (Câmpina) si Poesis International (București).