Consecventă cu o atitudine asumată în sfera non-compromisului şi a intransigenţei faţă de sine şi de lume, Mariana Codruţ ne vorbeşte prin noua sa carte la cotele unei înalte purităţi poetice, de viziune şi stil.

pulsul nu poate fi minimalist este nu doar cea mai bună carte de poezie a Marianei Codruț, dar și unul dintre volumele de referință ale ultimelor decenii, o carte care dă măsura uneia dintre cele mai puternice voci ale generației optzeciste”, consideră criticul literar Bogdan Creţu.

Poezia Marianei Codruţ se naşte dintr-o permanentă investigare – reflectare a eului şi a raporturilor acestuia cu universul înconjurător, distilând gânduri şi trăiri până la esenţializarea acestora. Poemele sale „epifanii”, în forma unor aserţiuni deseori tranşante, formulate în filigranul cuvintelor atent chibzuite, reuşesc să străpungă până şi cuirasa conştiinţelor apatice.


Pentru că volumul dumneavoatră a fost întâmpinat de două cronici laudative v-aş întreba dacă simţiţi că interpretările celor doi recenzenţi au reuşit să cuprindă pe de-a-ntregul şi să exprime exact mesajul de ansamblu al volumului dumneavoastră? Ar mai fi fost loc pentru nuanţe? Au rămas lucruri importante nespuse pe care aţi dori ca publicul-cititor să le recepteze în poezia dumneavoastră?

Mariana Codruţ: Probabil vă referiţi la riguroasa cronică din „Observator cultural” a lui Bogdan Creţu şi la cea din „Dilema veche” a lui Doris Mironescu, cel care a şi nominalizat pulsul nu poate fi minimalist printre cărţile de poezie demne de luat în seamă ale anului 2019. Dar între timp au mai apărut semnale foarte favorabile – recenzia lui Michael Astner din „Ziarul de Iaşi”, prezentarea succintă, dar expresivă a lui Şerban Axinte în cadrul bilanţului anului poetic 2019, comentariul de mare fineţe interpretativă a lui Ovidiu Nimigean de pe facebook, unde, printre altele, pulsul… e considerat apariţie de vîrf a aceluiaşi an. Minus o afirmaţie, scăpată probabil din fuga condeiului (semnul egalităţii pus între „minim” şi „minimalist”), toate lucrurile spuse m-au bucurat şi, chiar dacă nu vor mai fi alte cronici sau recenzii, consider că volumul a avut deja parte de o receptare atentă. Desigur, nuanţe mai pot fi găsite oricînd şi de oricine, ba şi valenţe ale textelor la care autorul poate nici nu s-a gîndit, cum se şi întîmplă deseori. Lucru normal şi chiar binevenit, ştiut fiind că o poezie e cu atît mai vie, mai sugestivă, cu cît suscită mai multe interpretări.

pulsul nu poate fi minimalist cuprinde mai multe grupaje de poeme, diferite nu doar ca tematică. Cum aţi lucrat la aceste cicluri distincte şi care este firul roşu al volumului?

Mariana Codruţ: Ca probabil orice poet, am scris poeziile fără neapărat un plan prestabilit al întregului, la final grupîndu-le tematic. „Firul roşu” al volumului e dat de urmărirea strînsă a obsesiilor mele fundamentale, de presiunea lor: meditaţia asupra poeziei, a stărilor suscitate de natură pe care o iubesc nespus şi, nu în ultimul rînd, interesul faţă de „trebile cetăţii”. 

Poezia e „şoc”, „frumuseţe” (iar frumuseţea e o agresiune), e „verticala sângelui vizionar”. În deschiderea volumului, într-un grupaj ars poetica vorbiţi şi despre „poezia cu majusculă” care „vine din sexul poetului”. Puteţi glosa puţin în marginea acestei viziuni cu adevărat neaşteptate asupra poeziei?

Mariana Codruţ: Mie îmi spune ceva numai poezia pe care o simt născîndu-se şi crescînd din straturile profunde, din energia vitală, din gîndirea şi emoţia autorului, iar nu poezia „de cap”, cu reţetă. Cred că doar atunci cînd se… auscultă pe el însuşi poetul îşi poate detecta şi releva coerenţa umană, acel specific al său care rămîne dincolo de mode, de influenţele de moment. Numai această poezie e pentru mine autentică, fiindcă numai ea mă emoţionează. Fac deci parte dintre cititorii care apreciază, gustă literatura în funcţie de cît şi cum îl emoţionează, de cît şi cum îl pune pe gînduri.  

Şi pentru că ne-am referit înainte la arta poetică. În ce măsură se suprapune aceasta, în cazul dumneavoastră, cu arta de a trăi? Cât de firesc trăiţi în poezie în viaţa de zi cu zi?

Mariana Codruţ: Nu pot concepe viaţa mea fără literatură. Fireşte, nu scriu zilnic, ba chiar trec deseori şi săptămîni întregi cînd nu scriu nimic, dar tot ce trăiesc şi mă tulbură cu adevărat e trecut mai devreme sau mai tîrziu prin filtrul evaluării ca materie pentru scris. În funcţie de respiraţia acelei trăiri, o pun în pagină ca poezie sau proză, ca articol ori simplă notiţă de jurnal, cel mai intens vie simţindu-mă însă în textele poetice. Fiindcă ele cer un efort de esenţializare aparte.

„Natura nu este bovarică”, spuneţi. Cum aţi defini suplimentar, de dragul dialogului, acest (mai mult decât) bovarism pe care îl imputaţi oamenilor şi pe care îl opuneţi firescului naturii?

Mariana Codruţ: Mă deprimă cîtă făcătură e în lumea românească, în literatură/ artă, viaţă politică şi nu doar. Sînt şocată de cîţi contemporani cred că poezia e un simplu tricot de vorbe, o metaforeală incontinentă; de cîţi oameni din jur evită să se vadă cu ochi autocritic, crezîndu-se altceva decît sînt. Refuzînd deci exemplul naturii care nu se dă drept alta niciodată, exemplul ploii, soarelui, vîntului ce-şi „vorbesc limba maternă firesc, natural,/ cu măreţie”, dovadă că au sigur ceva de spus.

Umblaţi „cu un copac de cristal în piept”. O imagine puternică, memorabilă, care înglobează două atitudini/raporturi distincte. Pe de o parte, răceala şi duritatea evocate de cristal, pe de altă parte, emoţia, freamătul vegetalului viu (copacul). Cât de oximoronică este sintagma de mai înainte – altfel spus, cât de disjuncte, de antinomice sunt cele două stări despre care am amintit?

Mariana Codruţ: Textul acela e scris ca reacţie la diverse afirmaţii contemporane care m-au surprins neplăcut: cum că în poezie nu se mai „poartă” patosul, sentimentele şi trăirile… înalte, ba chiar că eşti nebun dacă spui azi că eşti poet (cum mi-a zis mie o pragmatică profă de română). Îmi asumam, cu acea imagine şi cu textul întreg, ridicolul de a scrie poezie, disconfortul creat altora de explorarea şi de îndemnul indirect la explorarea sentimentelor, încăpăţînarea de a crede că Dumnezeu n-a murit. Dumnezeu fiind pentru mine nu cel din imaginea moşului musculos cu barbă, pusă în circulaţie pentru prima dată, dacă nu mă înşel, de Michelangelo în Capela Sixtină. Ci numele generic al tuturor inefabilelor (bine, dreptate, frumos, poezie etc.) care dau substanţă lumii sublunare şi care ţin în echilibru răul atotprezent.

Doris Mironescu vorbeşte despre o serie de „imagini neatașante, care stîrnesc rezistență” în poezia dumneavoastră. Cum aţi selectat, cum v-aţi oprit la acest imaginar aparte – din care fac parte păianjeni, „lilieci catifelaţi şi sângeroşi”, capete tăiate şi cranii – pe care îl convertiţi în frumuseţe poetică?

Mariana Codruţ: Să ştiţi că am dat un search în documentul word din computer al pulsului… şi, în 119 pagini, am găsit în doar o singură poezie substantivul „păianjen” şi tot doar într-o singură poezie substantivul „lilieci”. De fiecare dată folosite cu rost, zic eu, adică în comparaţiile „îmi trag propria lume din mine/ milimetru cu milimetru,/ cum face păianjenul/ cu pînza din pîntecul lui ca să trăiască” şi în „…înseamnă că stau atîrnată în vid/ ca liliecii catifelaţi şi sîngeroşi?”. Iar substantivul craniu apare doar de trei ori, de fiecare dată cu semnificaţia de cap, de cutie osoasă de pe umerii unui om viu, nu de cap de mort. Dau un singur exemplu: „de arşiţa şi umezeala din gît, cuvintele/ doar de tine auzite se umflă, plesnesc/ şi nasc arbori care-ţi sparg craniul”. Prin urmare, dacă am un imaginar, atunci sigur el nu e definit de cei 3 termeni cu doar 5 ocurenţe în tot volumul.

Vă referiţi constant la puritate în poemele din pulsul nu poate fi minimalist. Criticii vorbesc, la rândul lor, despre o axiologie clară, despre o viziune poetică tranşantă (pură?). Eu v-aş întreba despre puritatea stilistică, despre structura ca de cristal a poeziei pe care o scrieţi. În ce direcţii merg căutările dvs. stilistice? Cum aţi ajuns la formula/formulele poetice care vă poartă amprenta?

Mariana Codruţ: Căutările mele merg întotdeauna spre formula sintetică, aceea care vrea să cuprindă mult în puţine cuvinte. Vizez în tot ce scriu simplitatea, la care ajung – dacă ajung – printr-o îndelungă muncă pe text.

Aveţi o viziune (doar aparent) romantică asupra întunericului, care închide în el „linişte şi nelinişte”, care poate fi „ultramarin”, dar şi „negru pur”. Ce înseamnă noaptea pentru Mariana Codruţ?

Mariana Codruţ: Cel mai bine mă simt noaptea, cînd lumea s-a liniştit, cînd zgomotele străzii s-au potolit. Atunci pot să-mi aud, să-mi adun cel mai bine gîndurile, atunci trăiesc (în funcţie de starea interioară, de capriciile memoriei afective) spaimele şi revelaţiile cele mai intense şi, din fericire, deseori şi tensiunea benefică a scrisului.

În ciclul natura nu e bovarică scrieţi şi despre paradisul (niciodată pierdut/uitat) al copilăriei. Vârsta inocenţei pare să vă fie un refugiu. Ce alte refugii mai are poeta Mariana Codruţ?

Mariana Codruţ: Refugiile mele constante sînt literatura (lectura şi scrisul), prietenii, natura. Adaug doar că natura, la fel de importantă pentru mine ca literatura, nu-mi face niciodată greaţă…

Mariana Codruţ | Credit foto: Mihai Barbu

Libertatea are multe faţete, spuneţi cu sarcasm (în grupajul dintr-o istorie cinică). Cele la care vă referiţi sunt forme de libertate, poate chiar pseudo-libertăţi. Ce libertate (adevărată) credeţi că ne lipseşte, spre ce libertate ar trebui să tindem – alta decât cea absolută, intangibilă?

Mariana Codruţ: Cred că noi, românii, nu prea iubim libertatea de sine, ca să zic aşa, adică cea care depinde strict de noi; de aceea sîntem dispuşi la multe compromisuri pentru bani, glorie, poziţie socială. Cerîndu-mi iertare, reiau aici cu italice un fragment dintr-un interviu dat în 2016 poetei Lucia Negoiţă: Apropo: ai observat că acum la noi, în tocşouri şi anchete televizate au ba, nu se vorbeşte (dacă se mai vorbeşte) despre libertate decît în relaţie cu dictaturile care o restrîng sau reprimă total, nu şi ca valoare în sine, dezirabilă pentru un om? Şocant: scăpaţi de Ceauşescu, nu ne mai interesează tema, mai mult, ea nici nu mai există! Şi asta într-o ţară în care frăţia cu dracu’ e la mare cinste, într-o ţară în care pe buzele tuturor sînt termeni ca descurcat, aranjat, combinat, învîrtit, manevră, influenţă, speculaţie, sforăraie, tocmeală – păi da, unde nu-i lege, e tocmeală! Mai trist e că nu doar formatorii de opinie, dar nimeni altcineva, nici şcoala, nici biserica, nici familia şi cu atît mai puţin tradiţia/ folclorul, nu pledează pentru, nu valorizează libertatea, independenţa, gînditul pe cont propriu al românului şi nu-l încurajează să respingă pupincurismul, servilismul, reuşita cu orice preţ. Rezultatul se vede cu ochiul liber: e o harababură teribilă în ţară, unde mai toate par cu josu-n sus. Iar în literatură, dacă tot vorbim despre ea: mie nu mi se pare întîmplător faptul că sîntem mimetici şi „morţi” pînă la Dumnezeu!”

Nemîngîiaţii există şi au invadat pămîntul, afirmaţi într-un frumos poem. Izolarea auto-impusă este o binefacere sau un ultim refugiu? Şi o ultimă întrebare: există un antidot pentru nemîngîire, pentru singurătatea socială?

Mariana Codruţ: Cred că izolarea, singurătatea sînt benefice pentru mine, ca şi pentru toţi scriitorii şi artiştii, deşi ele duc de regulă la marginalizare. Antidotul pentru a suporta cu bine nu doar singurătatea socială, ci şi tragismul, greutatea ori lipsa de sens a vieţii e pasiunea. Dacă ai o pasiune, indiferent care ar fi ea (cizmărie, croitorie, familie, lectură, scris etc. etc.), eşti salvat.

Mariana Codruţ, „pulsul nu poate fi minimalist”, Editura Paralela 45, Colecția „Biblioteca Românească”, 2019, 120 pagini.


un posibil portret al poeziei

poezia e șoc
precum crima adolescentului din vecini
pe care nu-l credeai în stare de crimă.
gesturi ca oricare cuvinte de fiecare zi
chiar puțină frondă. ei, da, nimic anormal!
și brusc toporul decapitînd obișnuința.

nu toți sîntem egali în fața ficțiunii

numele e o limită, fața e o limită,
toată ființa mea e o limită. o frontieră
la care se opresc cei care scriu prezentul
îngropați pînă la gît în ficțiune.

doar eu în miezul meu (în care-mi uit
numele, fața, întreaga ființă),
cînd trag propria lume din mine
milimetru cu milimetru,
cum face păianjenul
cu pînza din pîntecul lui ca să trăiască,
simt că toate-s altfel.

nu toți sîntem egali în fața ficțiunii
cum sîntem în fața morții.

nemîngîiații există

svetlana spune: cine nu e mîngîiat nu există.
eu spun: existăm și chiar am invadat pămîntul.
de mii de ani construim cetăți în care trăiesc
și mîngîiații plantăm livezi ori scriem
povești din care se înfruptă și ei
trecem prin foc și sabie sate orașe țări
pline de mîngîiați și nemîngîiați laolaltă.

cine nu e mîngîiat (spune adevărul meu)
există și umple pămîntul ba și cerul
fiindcă Dumnezeu însuși e singur.

de mirare-i doar că găsim în noi
atîta putere încît să trăim fără iubire.
să ne ducem singuri în brațe
trupul spre moarte.


Acest material a fost realizat în exclusivitate pentru poeticstand.com. Articolul aparține website-ului Poetic Stand și este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.