Mihaela Farcaș (n. 28 decembrie 1993, Petroșani) a absolvit Facultatea de Sociologie şi Psihologie, apoi masteratul de Psihologie clinică și consiliere psihologică în cadrul Universității de Vest din Timișoara. Membră a cenaclului „Pavel Dan”, a publicat în câteva reviste și antologii de grup, iar poezia ei din momentul de față e într-o perioadă de decantare ce urmează uneia de acumulări venite în special dinspre poezia confesivă și postconfesivă. Atunci când nu scapă hățurile expresiei și ale unei imagerii ce poate vira cu ușurință spre stridență și construcții buruienoase, Mihaela Farcaș aprinde în versurile ei incendii pe care le urmărește curioasă și ea până unde le poate lăsa să-și facă de cap sau măcar dacă le va mai putea stăvili înaintarea.


Monolit

refuz să mă-ncred în abandonații
care au inventat violența și limbajul
închiși în cușca lor de beton armat
în timp ce deasupra capetelor noastre
planează războiul nuclear
ca un nor de uraniu.
pădurile spinoase ard în cuptorul sudului
& reciful se îneacă în propriul calciu.
am stopat delirul de siguranță,
toți pleacă, nimeni nu revine.
prin licheni nu mai circulă lumina –
paralizăm biomecanic –
în copilărie îmi număram bătăile inimii
ca un cardiac
& credeam că visele nu explodează pe cerul arctic.
acum corpul doar există
ca o ventuză pe un perete.
mi se reproșează că poemele astea nu sunt
suficient de sensibile.
greșesc. sunt o bestie sensibilă
pentru că aleg să mă trezesc
în dimineți mai mizerabile decât degetele lui Bukowski
după ce își ștergea fruntea
& performez ca o marionetă corporatistă
în monoliții de sticlă vie.

Saudade

mintea mea se-ntinde ca o gumă
în gușa unui porumbel,
o unghie încarnată în creier
semănând cu un glock
în gâtul unei prostituate.
după ce o să facem sex
o să-ți povestesc despre boală
& mai multe selfuri.
încărcătorul nu se mai destinde.
pe stradă mergeau oamenii de cărbune
prin raza mortală a sărăciei.
femeile cu ochii mari ce-și leagănă pruncii
fărâmițați de un viitor instabil
oscilând între har & nebunia
zilelor petrecute în mizeria
puricilor de pe plasmă.
mă arunc în cadă
ca într-un gheizer ce mă va
proiecta până la soarele
de forma unui uter mai gelatinos
decât jeleul în formă de ursuleți.
mirosul oaselor muribunde
mă pietrifică în golul
beculețelor de Crăciun
ce sclipesc precum gloanțele
de pe țeavă urmărind
acel sentiment preauman
de maternintate & dor
ca o piatră în pantof.

Origami

mă uitam la copilul ce hrănea porumbeii,
fiecare bucată de pâine era o silabă
din cuvintele mamei,
pietre îndesate în coșul pieptului.

Salteaua fără cearșaf

m-am agățat de figura ta parentală,
colțoasă, cu unghiuri atât de ascuțite
încât îmi lezează creierul, vaginul & tot
din care e compusă ființa mea abandonată
în obsesia ta față de singurătate & sex.
m-ai ascuns printre sticlele de bere
din barul tău preaiubit în care la cinci dimineața
mă joc cu dorința ta de distanțare
iar când ajungem acasă mă-mbrac în maioul alb.
tu mă privești cu ochi obosiți, scurși de alcool
& îmi spui să aprind beculețele
ca să mă consumi pentru că nu înțelegi
de ce o asemenea femeie te-a ales tocmai pe tine.
atunci eu îți trântesc pe masă teoriile lui Freud.
te iubesc fără să știu de ce
de parcă firimiturile îmbibate cu sudoare
aruncate pe salteaua fără cearșaf
înseamnă o mare iubire
sau că alienarea mea are formula fericirii în cuplu.
știu că sunt pe jumătate copil
dar nu uita că am două capete.
uneori cred că sunt o femeie frumoasă
dar asta, paradoxal, te-a întors împotriva mea
& falsa strălucire apune ca o minge de sulf.

Matrioșka

duminică după-amiaza mă uit
la filmul despre Beksinski
& albul băilor din Varșovia.
animalul se zbate între tâmplele mele
o pasăre amputată emoțional.
frica nu mai are obiect,
nici măcar inima transparentă
& vidată nu mai face față
loviturilor precise în punctele cele mai vulnerabile.
orice mângâiere scobește măduva
& secționează nervii,
orice atingere se leagă de sinapse
ca un cheag nedizolvat.
omul deconstruit în teama primitive –
doar un urlet – descărcarea unei puști.
am văzut primul transplant de rinichi mecanic,
prima cornee artificială.
ne printăm gândurile
dar nu suntem în stare să le prindem într-o hologramă.

Mihaela Farcaş | Sursă foto: Arhivă personală M.F.


Acest material a fost realizat în exclusivitate pentru poeticstand.com. Articolul aparține website-ului Poetic Stand și este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
mm
Este redactor-șef al revistei „Poesis internațional” (din 2010) și al Casei de editură Max Blecher (2010) și vicepreședinte al PEN România (2019). A publicat șase volume de poezie (primul – „Păpușarul și alte insomnii” – în 2003, iar cel mai recent, antologia „Maeștrii unei arte muribunde. Poeme alese 2010-2017”, în 2017, reeditată un an mai târziu) și a tradus șase cărți de proză și patru de poezie (Kurt Vonnegut, JMG Le Clézio, Tahar Ben Jelloun, Philippe Claudel, Gheorghi Gospodinov, Gökçenur Ç. ș.a.). Ediții ale cărților sale au apărut în traducere în Austria (2012), Serbia (2015), Turcia (2015) și Bulgaria (2017). A editat și îngrijit mai multe antologii de poezie recentă și contemporană (generația războiului, Vasile Petre Fati, Andrei Bodiu, Constantin Abăluță, George Vasilievici).