Mihók Tamás (n. 1991, Oradea), poet și traducător literar. Doctor în Litere cu o teză despre Bihorul poetic postbelic (coord.: Al. Cistelecan); redactor la Editura Cartea Românească. Autorul volumelor: Șantier în rai (2013), winrar de tot (2015), cuticular (2017) și cuticulum vitae (în limba maghiară, 2017). În prezent lucrează la un nou volum de poeme, biocharia. ritual ecolatru.


solarpunk (case de hobbiți în valea euphorbia)

după acalmia tectonică
nimeni nu-și mai amintea dangătele
umbrele uliilor pe panoul solar
halatul de noapte colombin al cerului
au izolat particula divină
cu cioturile lor genealogice
noua briză să descarce gemete-n lagună
au ordonat
cete de cărăbuși mișunau prin lobodă
doagele se păpureau
la lumina lunii
comunitatea se edifica
între lizieră și dig
bărbații purtau nuiele cu însemne
femeile viețuiau în bucla unei mari uimiri
lacul dezghețat păstra
crăpături la suprafață
maeștrii kintsukuroi
veneau în vizită o dată la trei zile
își limpezeau mâinile-n adâncuri
apoi gesticulau în surdină
în mănoasa vale euphorbia
se dansa pe vracuri de pulbere solară
și deasupra stratului de salivă freatică
protejate de grai
anotimpurile se confundau
cu momentele zilei

cronici postumane [biochar]

stupi de viespi în pod
sub țigle sparte
razele lunii
sulimenind smârcuri înghețate

convulsii de vierme
pe balustradă
rețea de hipersunete
la măceș conectată

pe gigante receptacule
călare corbi
măciulia soarelui
scăldată-n anticorpi

generăm semințe
din ecou
stropi de sânge
din inimă de bou

traversând macheta
de jos până sus
pe-o placă de-ncălzire
Möbius

cronici postumane [trezvia]

cu somnia din turbine te curbezi
menții trezvia cicadelor
sub răgălie în fosile diafane
miști din coadă
șovăielnic
pornind spre pisc
prin imperiala cochilie
34 de perspective islandeze asupra luminii
să te-mpiedici
la valuri sparte de reci-
piente te-nhami
cod fractal
al materiei gestante

cronici postumane [curatorul resorbit în joben]

stavila de stomacuri cu nisip
a cedat în fața viiturii
apa a pătruns și a răscolit
pocale și clondire cu verdeață
pe micul ecran din tavan
colți de libelulă înaintau
pe-un abdomen de fluture
asimilau trupul segment cu segment
curatorul resorbit în joben bolborosea litanii
temporiza penitența
gioconda avea corsetul inundat
când aluviunile o treceau pe la bărbie
se închina
ceilalți alegeau să se reîncarneze
în sculpturi din sâmbure de avocado
după ce libelula și-a devorat prada
ecranul s-a stins a făcut uitată crima
la porțile de acces
ca niște mori
turnichetele măcinau instalații
închideau licitația

cronici postumane [pulbere neagră]

panorama acelor ierni
în tiraje ergonomic derizorii
lumina tubulară
a monstrului din adâncuri
ținându-se scai
de jugulară

dacă viața s-a întâmplat prin preajmă
și dacă i s-a spus greșeală
nu e loc de întoarcere
nu ziua

ne vom avânta
în direcția gloanțelor oarbe
și noii părinți ne vor aștepta
la capătul șuierului

și fiecare din noi va primi
un ruj extravagant
testat pe animale
să-și demarce
pulberea neagră


Ne poți detalia conceptul propus de tine – de șarie bio & adorare eco – în volumul pe care îl pregătești? Ce exorcizezi și ce sublimezi în noile tale poeme?

Mihók Tamás: În linii mari, volumul meu în lucru, biocharia. ritual ecolatru, caută să articuleze imersiunile postumanului într-un presupus imaginar futurist colectiv. Personajele care populează cartea sunt ființe trans-regnale cu limbaj și gesturi hibride.

Nu trebuie să fii cercetător în prima linie a științelor umaniste să observi că s-a produs recent o mutație importantă pe plan ontologic, de anvergura celei din secolul XVI, când geocentrismului i-a luat loc heliocentrismul. Pe cât de paradoxal, pe-atât de firesc: omul zilelor noastre, născut să posede, să fie proprietar, pare din ce în ce mai viciat în procesele sale de a exploata resursele Terrei. Își testează armele nucleare, își poluează patrimoniile naturale, își elaborează politici de debarasare convenabile economic etc. Iar mediul îi răspunde pe măsură, amenințându-i filogeneza.

În acest sens, teoreticienii au instituit, spre sfârșitul secolului trecut, o subdiviziune a eticii: etica mediului – un sistem de gândire care îl coboară pe om de pe piedestalul autosuficienței. Iată cum, în loc să rămânem încremeniți în diverse scenarii escatologice, putem reacționa și noi, artiștii, la crizele actualității: renunțând la (sau, de ce nu?, transfigurând) micro-dramele noastre cu miză narcisistă (care în contextul epocii noastre cântăresc cât siropul de tuse în vindecarea cancerului), putem împinge paradigma antropocentrismului pe versantul descendent, dincolo de limitele ei umaniste.

Firește că ar fi multe de discutat pe această temă, dar momentan revin la obiectul întrebării. Din noile mele poeme încerc să exorcizez – fără sorți de izbândă exhaustive – imaginea absolutistă a eului; iar de sublimat – proteismul relației ego-eco, de aici și subtitlul volumului.

Din laboratorul poetului: cum controlezi tensiunea / clash-ul între uman și tehnologic, hibridizarea noțională (și, implicit, lingvistică) astfel încât să dai coerență de viziune poemelor tale?

Mihók Tamás: Dacă ar fi să răspund printr-un singur cuvânt, acela ar fi: rizomatic. E un tablou de control care în loc de manivele binare, dispune de butoane de comenzi interdependente. Intervenind asupra unui singur parametru, se destabilizează și – în caz fericit – recalibrează întreg sistemul. Poezia este ecosistem.

Dacă ai putea să-i conferi poeziei un rol activ, concret, faptic – într-o epocă numită a post-umanului –, care ar fi acesta?

Mihók Tamás: Suprasaturația pe care am resimțit-o citind din abundență poezie „(post)douămiistă” (aici includ și multe dintre textele mele mai vechi) doldora de antropocentrism egolatru, corelată cu experiențele mele livrești din ultimii doi-trei ani (Deleuze, Guattari, Morton, Merwin ș.a.), m-a făcut să reinterpretez rolul activ al poeziei, motiv pentru care am și schimbat macazul în noul meu proiect. Cred că poezia poate revendica astăzi un tărâm nu de puține ori sugerat în marea literatură, în artele plastice și-n cinematografie, dar extrem de rar montat din perspectiva corespunzătoare, și-anume experiența naturii cu omul, și nu invers. Atât actul poetic propriu-zis, cât și produsul rezultat, mai mult ca oricând, trebuie nu doar să emoționeze, ci și să chestioneze. Să lege judecăți viabile și să dezlege prejudecăți.

O sintagmă-cheie care te definește în viață și/sau în poezie…

Mihók Tamás: Poate că versurile „cu noi s-a căptușit organismul gazdă/ cel care ne-am crezut în tot acest timp”, aparținând unui tânăr poet maghiar, Fehér Renátó, sau poate că postulatul Patriciei MacCormack din The Ahuman Manifesto, care în românește ar suna cam așa: „Nu e nimic martiric în deprecierea umanității.”

Mihók Tamás | Credit foto: Laura Andreea Flora

Secțiunea ATELIER publică texte noi, neincluse încă în volume, ale autorilor debutanți sau consacrați.


Acest material a fost realizat în exclusivitate pentru poeticstand.com. Articolul aparține website-ului Poetic Stand și este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.