Mihók Tamás (n. 1991, Oradea), poet și traducător literar. Doctor în Litere cu o teză despre Bihorul poetic postbelic (coord.: Al. Cistelecan); redactor la Editura Cartea Românească. Autorul volumelor: Șantier în rai (2013), winrar de tot (2015), cuticular (2017) și cuticulum vitae (în limba maghiară, 2017). În prezent lucrează la un nou volum de poeme, biocharia. ritual ecolatru.


solarpunk (case de hobbiți în valea euphorbia)

după acalmia tectonică 
nimeni nu-și mai amintea dangătele 
umbrele uliilor pe panoul solar 
halatul de noapte colombin al cerului 
au izolat particula divină 
cu cioturile lor genealogice 
noua briză să descarce gemete-n lagună 
au ordonat 
cete de cărăbuși mișunau prin lobodă 
doagele se păpureau 
la lumina lunii 
comunitatea se edifica 
între lizieră și dig 
bărbații purtau nuiele cu însemne 
femeile viețuiau în bucla unei mari uimiri 
lacul dezghețat păstra 
crăpături la suprafață 
maeștrii kintsukuroi 
veneau în vizită o dată la trei zile 
își limpezeau mâinile-n adâncuri 
apoi gesticulau în surdină 
în mănoasa vale euphorbia 
se dansa pe vracuri de pulbere solară 
și deasupra stratului de salivă freatică 
protejate de grai 
anotimpurile se confundau 
cu momentele zilei

cronici postumane [biochar]

stupi de viespi în pod 
sub țigle sparte 
razele lunii 
sulimenind smârcuri înghețate

convulsii de vierme 
pe balustradă 
rețea de hipersunete 
la măceș conectată

pe gigante receptacule 
călare corbi 
măciulia soarelui 
scăldată-n anticorpi

generăm semințe 
din ecou 
stropi de sânge 
din inimă de bou

traversând macheta 
de jos până sus 
pe-o placă de-ncălzire 
Möbius

cronici postumane [trezvia]

cu somnia din turbine te curbezi 
menții trezvia cicadelor 
sub răgălie în fosile diafane 
miști din coadă 
șovăielnic 
pornind spre pisc 
prin imperiala cochilie 
34 de perspective islandeze asupra luminii 
să te-mpiedici 
la valuri sparte de reci- 
piente te-nhami 
cod fractal 
al materiei gestante

cronici postumane [curatorul resorbit în joben]

stavila de stomacuri cu nisip 
a cedat în fața viiturii 
apa a pătruns și a răscolit 
pocale și clondire cu verdeață 
pe micul ecran din tavan 
colți de libelulă înaintau 
pe-un abdomen de fluture 
asimilau trupul segment cu segment 
curatorul resorbit în joben bolborosea litanii 
temporiza penitența 
gioconda avea corsetul inundat 
când aluviunile o treceau pe la bărbie 
se închina 
ceilalți alegeau să se reîncarneze 
în sculpturi din sâmbure de avocado 
după ce libelula și-a devorat prada 
ecranul s-a stins a făcut uitată crima 
la porțile de acces 
ca niște mori 
turnichetele măcinau instalații 
închideau licitația

cronici postumane [pulbere neagră]

panorama acelor ierni
în tiraje ergonomic derizorii
lumina tubulară
a monstrului din adâncuri
ținându-se scai
de jugulară

dacă viața s-a întâmplat prin preajmă
și dacă i s-a spus greșeală
nu e loc de întoarcere
nu ziua

ne vom avânta
în direcția gloanțelor oarbe
și noii părinți ne vor aștepta
la capătul șuierului

și fiecare din noi va primi
un ruj extravagant
testat pe animale
să-și demarce
pulberea neagră


Ne poți detalia conceptul propus de tine – de șarie bio & adorare eco – în volumul pe care îl pregătești? Ce exorcizezi și ce sublimezi în noile tale poeme?

Mihók Tamás: În linii mari, volumul meu în lucru, biocharia. ritual ecolatru, caută să articuleze imersiunile postumanului într-un presupus imaginar futurist colectiv. Personajele care populează cartea sunt ființe trans-regnale cu limbaj și gesturi hibride.

Nu trebuie să fii cercetător în prima linie a științelor umaniste să observi că s-a produs recent o mutație importantă pe plan ontologic, de anvergura celei din secolul XVI, când geocentrismului i-a luat loc heliocentrismul. Pe cât de paradoxal, pe-atât de firesc: omul zilelor noastre, născut să posede, să fie proprietar, pare din ce în ce mai viciat în procesele sale de a exploata resursele Terrei. Își testează armele nucleare, își poluează patrimoniile naturale, își elaborează politici de debarasare convenabile economic etc. Iar mediul îi răspunde pe măsură, amenințându-i filogeneza.

În acest sens, teoreticienii au instituit, spre sfârșitul secolului trecut, o subdiviziune a eticii: etica mediului – un sistem de gândire care îl coboară pe om de pe piedestalul autosuficienței. Iată cum, în loc să rămânem încremeniți în diverse scenarii escatologice, putem reacționa și noi, artiștii, la crizele actualității: renunțând la (sau, de ce nu?, transfigurând) micro-dramele noastre cu miză narcisistă (care în contextul epocii noastre cântăresc cât siropul de tuse în vindecarea cancerului), putem împinge paradigma antropocentrismului pe versantul descendent, dincolo de limitele ei umaniste.

Firește că ar fi multe de discutat pe această temă, dar momentan revin la obiectul întrebării. Din noile mele poeme încerc să exorcizez – fără sorți de izbândă exhaustive – imaginea absolutistă a eului; iar de sublimat – proteismul relației ego-eco, de aici și subtitlul volumului.

Din laboratorul poetului: cum controlezi tensiunea / clash-ul între uman și tehnologic, hibridizarea noțională (și, implicit, lingvistică) astfel încât să dai coerență de viziune poemelor tale?

Mihók Tamás: Dacă ar fi să răspund printr-un singur cuvânt, acela ar fi: rizomatic. E un tablou de control care în loc de manivele binare, dispune de butoane de comenzi interdependente. Intervenind asupra unui singur parametru, se destabilizează și – în caz fericit – recalibrează întreg sistemul. Poezia este ecosistem.

Dacă ai putea să-i conferi poeziei un rol activ, concret, faptic – într-o epocă numită a post-umanului –, care ar fi acesta?

Mihók Tamás: Suprasaturația pe care am resimțit-o citind din abundență poezie „(post)douămiistă” (aici includ și multe dintre textele mele mai vechi) doldora de antropocentrism egolatru, corelată cu experiențele mele livrești din ultimii doi-trei ani (Deleuze, Guattari, Morton, Merwin ș.a.), m-a făcut să reinterpretez rolul activ al poeziei, motiv pentru care am și schimbat macazul în noul meu proiect. Cred că poezia poate revendica astăzi un tărâm nu de puține ori sugerat în marea literatură, în artele plastice și-n cinematografie, dar extrem de rar montat din perspectiva corespunzătoare, și-anume experiența naturii cu omul, și nu invers. Atât actul poetic propriu-zis, cât și produsul rezultat, mai mult ca oricând, trebuie nu doar să emoționeze, ci și să chestioneze. Să lege judecăți viabile și să dezlege prejudecăți.

O sintagmă-cheie care te definește în viață și/sau în poezie…

Mihók Tamás: Poate că versurile „cu noi s-a căptușit organismul gazdă/ cel care ne-am crezut în tot acest timp”, aparținând unui tânăr poet maghiar, Fehér Renátó, sau poate că postulatul Patriciei MacCormack din The Ahuman Manifesto, care în românește ar suna cam așa: „Nu e nimic martiric în deprecierea umanității.”

Mihók Tamás | Credit foto: Laura Andreea Flora

Secțiunea ATELIER publică texte noi, neincluse încă în volume, ale autorilor debutanți sau consacrați.


Acest material a fost realizat în exclusivitate pentru poeticstand.com. Articolul aparține website-ului Poetic Stand și este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.