Autoarea își propune un parcurs identitar alert și caroiat bine după câteva standarde de mens sana. În Note din secolul kitsch apar multe vindecări din traume, așa  cum bine amintește și Alexandru Cistelecan pe a patra copertă.

Patru cicluri poetice sau patru forme de ethos? nicidecum, firul roșu etic merge prin volum sinuos ca oricare fluviu cu bazin generos, acolo se ramifică anumite persona ale poetei.

Cele patru bolte, sau portaluri sunt Crăciun Negru, Hachiko, Corpus Diaboli, le putem numi mai îndrăzneț  arcane magic gateways. Asta ne poate face să ne oprim în mod superfluu asupra dimensiunii de magie a textelor, fiind vorba despre un subiect de interes în studiile culturale recente, am putea da poemului surâsul amazoanei un merit care se va mări de la sine odată cu anii de receptare ce vor urma.

Frumusețea poemelor narative e la noi o tradiție care pleacă pentru câțiva cercetători (Paul Cernat, Mihai Zamfir) de la Ștefan Petică, un simbolist-impresionist care punea în rama mică a acestui gen liric un spleen personalizat. În rama poemelor narative ale Antoniei e vorba cu adevărat de o putere detonativă a frustrării, poate sursa e mai greu de recuperat în schimb, indiferent de experiența de lectură anterioară.

M-aș opri asupra Crăciunului negru unde „haină după haină culcuş de viermi plin de culori”, spațiile construite sunt ceva care să te învelească cu o materie schimbătoare. Imaginile te țin bine ancorat în tot ce ar putea fi lumea românească postdecembristă. Rebeliunea inerentă acestor pagini articulează vocea generală a volumului.

Înapoi la primul compartiment, „vecina margareta merge duminică la biserică. Ascunde părul sub baticul gros deschide ușa rămâne în prag cu gura căscată// nu închide niciodată televizorul îl dă mai încet vocile și muzicile.”(p.20). Este un text în care tipul de tăietură spune totul, se fracturează sintaxa pentru a scoate la iveală cât de șterse au devenit unele rituri, simple forme de rutină despiritualizată, învinse de puterea mult mai convingătoare a televizorului.

Televizorul în sine pare un obiect interesant de reflecție pentru o voce poetică tânără, puternică și hotărâtă să disece nuanțele spectacolului mediatic din societatea actuală. Este de căutat și dimensiunea de spectacol a volumului, unul care-ți ia ochii și te ațintește-n text, chiar un debut care să te aducă înapoi în valul dulce al unui stil revolut.

Undeva în carte (p. 23), o noapte eternă „visată” cu un ochi umed de reverii pasagere. Nivelul de daydreaming se amestecă în narațiunile lirice din primul calup, fără să lase naivitatea să se înfiripe ca fond didactic. Tăria primului ciclu poetic ar putea consta în alternarea viguroasă între câteva verbe. Autoarei ori i se pare, mai exact, i se năzare o șleahtă de inamici în noapte sau zi, ori trăiește un paradis terestru unde aproape orice e posibil.

Un alt text din corpus diaboli: „spatele ambulanţei vibrează. iei o înghiţitură de coca te holbezi la tipii care gesticulează nu nimereşti gura stropeşti pe laptop şi foi le ştergi repede” aduce în privirea bulbucată a cititorului avid de poezie de azi un roi de ace și un șoc, unul care se scurge lin prin toată cartea.

Înapoi la Antonia Mihăilescu, și cum a reușit ea să scrie suav și ademenitor despre sfârșituri de lume, despre oboseli și momente în care orașul îți taie glasul efectiv. Spre sfârșit, delectarea adusă de momentele în care îți încape pe mână un așa fel de experiență literară, mai plusezi în valoare gândind în cheia etologică a lui Romulus Bucur care vede bine în poeți niște ființe maligne și demne de ajutor. În cartea Antoniei Mihăilescu am găsit o liniște frumoasă, de calitate, de care nu ne vom putea bucura la multe alte debuturi din anii care vin.