Image

Cunoscut în generația optzecistă pentru versul său robust, arborescent, chiar monstruos pe alocuri, Mircea Cărtărescu a virat pentru prima dată spre echivalentul său în negativ în volumul Nimic, apărut în 2010 și reunind texte din perioada 1988-1992. În locul Totului, al porțiunilor luminoase și puternic reliefate, erau evidențiate atunci vidul și negrul devorant. După Nimic, iată-l acum pe Mircea Cărtărescu revenind la poezie cu Nu striga niciodată ajutor, probabil cel mai așteptat volum al anului, care este, la fel ca predecesorul său, tot o formă de despărțire.

Dominată de sentimentul lipsei de sens a literaturii în fața vieții, poezia lui Mircea Cărtărescu se remarca în Nimic nu doar printr-o tonalitate dezolată și dezvrăjită, ci și printr-o subțiere a țesuturilor – o renunțare la ceea ce fusese fard, biju, ornament în versurile sale de tinerețe. Atât încărcătura figurată, cât și dimensiunea textului sunt diminuate, lăsând loc unui minimalism care amintește de poezia orientală și de producțiunile lui Seymour („nu voi întoarce eu capul din fotografia de grup”). Dezvrăjirea se desfășoară pe mai multe planuri, cele mai zdruncinate fiind credința că literatura poate fixa ceva esențial, că poate asigura imortalitatea și schimba lumea. Elementul care relativizează exaltarea tinereții este revelația celuilalt, a faptului că realitatea este superioară literaturii și că raportul dintre individ și text trebuie inversat. Dacă până atunci scăzuse pentru ca poezia să poate crește, autorul ajunge să dorească chiar dispariția propriului său text. Structuraliștii proclamaseră moartea autorului, Cărtărescu proclama moartea poeziei – sau cel puțin își exhiba dorința de-a o mazili: „Am făcut poezie-poezie/ am scăzut pentru ca ea să crească”; „Mi se rupe dacă spuneți c-am decăzut/ Și că supraviețuiesc poeziei mele. Asta și vreau./ Să moară dracului. Eu sunt mai important decât ea”. Celălalt înlocuiește aproape în sensul lui Levinas absolutul literaturii cu o prezență necesară și complementară sinelui, fără de care acesta nu poate exista: „Atunci mi-a căzut fisa că nu mai vreau să fiu nemuritor/ de unul singur,/ că n-aș avea ce face cu nemurirea/ dacă n-ar trăi veșnic și ea, și fetița noastră”.

Mi-am amintit, citind Nu striga niciodată ajutor, de cuvintele lui Bogza, care spera să poată sări întreg din scrierile sale ca să-și strângă cititorul de gât. În cazul lui Cărtărescu, autorul nu își sugrumă cititorul, ci poezia sub ochii cititorului, față de disprețul căruia se arată complet indiferent. Nihilismul instaurat și asumat în Nimic cunoaște forme și mai radicale în noul volum, în care se dorește o desființare totală a versului. În Nimic textul se eliberase de ornamente și „brizbrizuri”, păstrând totuși o formă valoroasă din punct de vedere estetic, o ritmicitate, fluență și mânuire a cuvântului precisă, pe când în Nu striga niciodată ajutor Mircea Cărtărescu renunță și la acestea. Prin urmare, cititorul nu poate fi decât stupefiat în fața unor texte care nu sunt originale nici prin tematică, nici prin formă și dau, fără îndoială, impresia că sunt prost scrise. Cu câteva excepții, poeticul e complet evacuat: „un atac de panică/ a fost îndelungata mea viață/ frica la vederea cuțitului// ah, nu mai pot!/ nu mai pot!// iartă-mă!/ iartă-mă!”; „când toți/ îi iubesc/ pe toți// nimeni nu iubește/ pe nimeni”. Se poate obiecta că astfel de poeme au un rol contextual, raportându-le la restul volumului, rol de detensionare sau butadă, dar argumentul e fragil. Întregul volum se prezintă drept o suită de stereotipuri și exclamații care punctează strigătele de ajutor: „când vrei să iubești și-ți aduci aminte/ că vremea dragostei a trecut”; „mă simt adesea/ abandonat/ de tine// ca un copil/ abandonat/ de mamă// tu ești viața mea”; „zâmbesc strâmb la gândul/ că am avut cândva inimă/ dar mi-a fost de mult amputată”; „sunt fiul durerii mele/ nimic altceva/ ea îmi dă carne/ ea îmi dă oase// iubește-mă tu/ suferința mea/ când nu mă iubește nimeni!/ adu-mă tu pe lume/ mamă a mea!”. Textele sunt presărate cu reflecții filosofice simplificate până la extrem, care nu pot lăsa decât o impresie de stângăcie, artificial și banalitate: „tristețea e/ impermanentul”; „descărnez/ descărnarea// și-apoi// descărnarea/ descărnată/ o descărnez/ din nou// abia atunci ajung la mine”; „stropul de apă/ reflectă bucătăria/ o clipă// și asta-i tot”; „dar trăiesc/ nu mă trăiesc/ pe mine însumi// respir/ nu mă respir/ pe mine// respir aer/ sub cerul albastru// respir/ chiar cerul albastru”; „eu și a fi/ e același lucru// și// același lucru/ cu durerea”, iar exemplele ar putea continua o bună bucată de vreme. „Ești mai frumos așa/ costeliv” nu se aplică și versului – în loc să fie simple și pătrunzătoare, reflecțiile devin simpliste.

În poemul fiindcă e ultima zi, cu aspect de artă poetică, găsim o explicație parțială pentru versurile paupere citate mai sus: „fiindcă e ultima zi/ de tabără/ fac focul/ tradițional/ spre bucuria copiilor […]// arunc pe foc/ cuvinte mari/ ce trosnesc tembele/ de peste un secol/ imagini/ comparații/ parabole/ alegorii// arunc în foc/ fasoane și snobisme/ întorsături de frază/ remestecări/ de vorbe deja mestecate/ milioane de cărți/ ce imită alte cărți”. Avem de-a face, aparent, cu un discurs cvasi-dadaist de negare și respingere a literaturii ca imitație, alcătuire de sintagme redigerate și regurgitate în scris. Numai că, deși renunță într-adevăr aproape cu desăvârșire la limbajul figurat (păstrând pe ici, pe colo, niște comparații), locurile comune, „remestecările” abundă. Poetul este la rândul lui conștient de calitatea îndoielnică a realizărilor sale. La fel ca în Nimic, el se adresează, indiferent și parcă apăsat de vanitas vanitatum, cititorului care nu mai este acum acuzator, ci scârbit: „cititorule/ care cu scârbă/ pufnești/ la poemele mele/ de doi bani// îți dau întâlnire/ peste doar un secol// atunci n-ai să mai pufnești/ iar eu/ n-am să mai scriu versuri/ nici de un ban, nici de doi”. Teribilist în tinerețe prin înclinațiile sale parodice, prin inserarea romanțelor și cântecelor de cârciumă în poezie, Mircea Cărtărescu ar putea fi suspectat, pe bună dreptate, că ne-a pregătit o farsă. Faptul că aruncă în foc alegoriile într-un text care este el însuși o alegorie seamănă cu un clin d’oeil ironic al autorului. Ai zice că ne face cu ochiul și râde de noi, altfel cum să interpretezi versuri ca „tu ești viața mea”. Totuși, strigătele sincere de ajutor, provocate de boală și durere, dezolarea, dorința de a sfârși ne împing în direcția hermeneutică opusă. „Confusion will be my epitaph” șoptește cititorul năuc (adjectiv prezent în Nimic și reluat acum cu voluptate) la sfârșitul volumului.

Mă văd nevoită să scriu, prin urmare, o cronică a interpretărilor care se bifurcă, pentru că ambele grile de lectură sunt posibile, deși înclin către cea dintâi: Nu striga niciodată ajutor este fie un nihilism poetic dus la extrem, până la desființare și autodesființare, fie o butadă. Dezolarea este provocată în principal de boală, suferință fizică și moarte, spre deosebire de imposibilitatea de a schimba realitatea și de superioritatea acesteia asupra literaturii, care constituiau principalele surse de disperare în Nimic. Tonul vehement, descărnarea brutală își pot afla o explicație în această groază de durere și dispariție. Cele două texte autoreflexive, fiind ultima zi și cititorule, dezvăluie sub stratul de tristețe zvâcniri ironice. Doar acestea sau autodesființarea programatică ar putea salva un volum care, din punct de vedere valoric, este nu doar cel mai slab volum de poezie al lui Mircea Cărtărescu, ci și cea mai slabă carte din întreaga sa carieră literară.

Sursa fotografiei: Librăriile Humanitas/Facebook