Fetele visează electric, volumul de debut al „turbionarei” Monica Stoica, şochează şi îşi cere, de la bun început, plăcut invaziv, dreptul la re-lecturi consecutive.

„Reactualizând o ipostază rimbaldiană în peisaje urbane halucinante, […] subiectul poetic din Fetele visează electric (voită sau nu, oglindirea în titlul celebru al lui Philip K. Dick de acum o jumătate de secol e greu de ocolit) este un fel de Blade Runner feminin, hipersensibil, saturat de-o luciditate autoscopică de origine saturniană, umblând paranoic și dereglat pe străzi luminate artificial […]”, afirmă Claudiu Komartin pe blogul său.

Monica Stoica scrie poezie „pentru că visează mult”, iar lumea imaginată de ea, aşa cum singură şi-o descrie în interviul acordat site-ului Poetic Stand, este „cea mai bună dintre lumile posibile, […] o versiune preaplină a apocalipsului”.


Cine eşti tu, cea care „umbli în noapte fără lesă”, „suflet de prăsilă, băieţoaică febrilă”, Monica-poeta, Monica-personajul din Fetele visează electric?

Monica Stoica: Sunt o fată din mahalaua cyberpunk, cu o amuletă high tech unde sunt încărcaţi metri cubi de trecut, prezent și viitor. Pentru că, spunea Einstein, trecutul, prezentul și viitorul nu există, așa că maturez în mine o iluzie, o las să se definească, așa cum natura și lumea se afișează și se desfășoară în fața ochilor noștri incandescenți. Iar poezia e lentila pentru realitatea în continuă metamorfoză pe care o percepem. Sunt un personaj de benzi desenate și un filozof depresiv, o fashionistă cu tocuri perverse de cristal care fracturează lumina reflectoarelor pe catwalk-ul nostru de zi cu zi, sunt Colombina din commedia dell’arte, Gigi L’Amoroso sau Neuromancer-ul lui William Gibson, Bubico și Geniul Pustiu. Un burete emoțional, de fapt. Asimilez orice, de la rupturile de logică și secvențele de imagini în care se derulează timpul ăsta pe care-l trăim până la monotonia și miracolul bătăilor inimii noastre.

E-adevărat, mi-am construit un personaj în „Fetele visează electric”, sunt un dr. Frankenstein și sufăr de complexul lui Pygmalion, ceva mai crazy nici că se putea. Sufăr. Letal, intens și ireversibil, ca un organism unicelular pentru care lumea încă nu are formă. Sunt amorfă și paranoică. Turbionară. Mixez și remixez în fiecare zi un suflet din toate aceste pliuri și fandări și flic-flac-uri, interfețe, sentimente și scene care compun viața, continuum-ul de spațiu-timp unde ne scăldăm în cămăși de forță și little black dresses. E bine-rău, suntem permeabili noi, oamenii. Scriu poezie pentru că mi-e teamă că altfel lumea noastră s-ar diminua, și-ar pierde înțelesul, în orașe drapate sub un cer opac.

Treci cotidianul deseori imund prin filtrul hipersensibilităţii tale, injectezi tehnologie de gaming şi spark-uri SF. Totul se aglutinează într-o hiperrealitate (sau o realitate simulată?) coşmărească, apocaliptică. Cum ai construit, cum s-a lăsat construit acest univers?

Monica Stoica: Tehnologia e oracolul nostru, suntem sinteze chimice și string-uri de ADN, avem nevoie de algoritm și de hiperrealitate. Nu putem nega. Suntem misionarii și profeții unei ere noi, noi o scoatem din țiplă. Dar e ciudat. Coșmarul meu e infuzat de fericire. Mă bucur de acest coșmar cotidian pe care-l construiește piesă cu piesă Dumnezeu, marele Gamer. Suntem identificați drept ființe „post-”. De parcă nimic nu ar mai exista fără această subtilă ajustare. Post-adevăr, post-ironie, post-apocaliptic. Ne jucăm rolul. Role-playing video game, ca să păstrez referința la universul gamerilor. Trăim în Grădina Desfătărilor a lui Hieronymus Bosch, dar nu cred că ne dăm seama. E cea mai bună dintre lumile posibile, de aceea am imaginat o versiune preaplină a apocalipsului în cartea mea de debut. De obicei apocalipsul e conotat negativ. De parcă de îndată ce această realitate s-ar surpa, n-ar exista nicio salvare. Dar apocalipsul e racordul, switch-ul între ordine și haos. Toate cosmogoniile sunt în mintea umană, iar mintea această funcționează în cele două faze, precum un mecanism perfect, ordine-haos, haos-ordine, un ritm alert și coroziv. Nu știu dacă o să ne pierdem mințile în era noastră. Nu știu dacă vom putea să facem vivisecția anatomiilor noastre de silicon regenerabil. Dacă ne vor imprima 3D. Am merita. Spiritul ne-a fost ecranat și uite că vorbim din cuștile noastre, în laboratorul unde toate portocalele sunt mecanice. Încă iubim, încă plângem, blindați în tehnologie, sub un soare virtual, procesat și updatat nevoilor noastre.

Poeziile tale rulează imagini – uneori paralele sau suprapuse – cu o viteză halucinantă. Montajul vizual aruncă cititorul într-un hăţiş-vertij din care nu mai are scăpare şi care pare să-i producă dependenţă. Poţi devoala parte din algoritmul tău imagistic? Şi… poţi oferi un antidot pentru o eventuală supradoză vizuală 🙂 ?

Monica Stoica: Am oroare de gol. Văd lumea la viteza și virajul anxietății. E un montaj aproape himeric, în care se îmbină realitatea și irealitatea, simulacrul și adevărul. Scriu un poem de dragoste interminabil într-un turn holografic de alabastru unde sunt păzită de un macho man și o cameristă care-a preluat personalitatea unei vedete disco. Deasupra mea e discoball-ul. Îmi plac spațiile. Fac arhitecturi mentale populate de strigoaice corporatiste, de fetițe criogenate, de dulci femei gravide care creează morule într-un vas de aur. Întâi oamenii, apoi spațiul. Mi-l imaginez în detaliu. Ce-ar putea să existe într-un deprivation tank? Un bărbat cu dantură perfectă și lentile de contact și bărbatul ăsta vrea să nu mai simtă, intră în apă îmbrăcat într-un costum de latex marca Versace. Visez ca un om în comă, imersată în vis, fără nicio dorință de evadare în realitate. Algoritmul meu imaginativ e suprarealist. Leacul pentru supradoza vizuală e să închizi un suprarealist într-un sarcofag și să-l vinzi pe amazon drept marfă vintage de lux. Nu există leac. Vizualul e pharmakon. În camera unde scriu acum am șase ecrane. Rulează imagini așa cum noi rulăm gânduri.

În poemele tale se visează mult. Spui, printre altele, „visele mele nu erau despre fanţi şi bad boys /despre privirea albastră şi muşchii lor proeminenţi /despre efebi şi iubire şi frică de moarte”. Despre ce sunt, de fapt, visele tale electrice?

Monica Stoica: Visele mele sunt bobine și arbori cotiți, deconstrucții ale unor teritorii nepământene, coșmaruri cu urechelnițe și chelneri care-mi pun pe masă fildeș de elefant. Visez des că mă de-materializez. Merg pe un drum marcat și încet-încet pierd din substanța mea de om. Nu știu ce înseamnă asta. Visez că mă măsoară din priviri câini îmbrăcați în detectivi, mă investighează într-un soi de whodunnit, iar, în final, nu știu care-i crima, deși câinii stau picior peste picior și notează depoziții în alfabet chirilic. Dumnezeul viselor de noapte e expert în fizica cuantică și în filme noir. Are o siluetă în zig-zag, el e, de fapt, circuitul electric. Aș putea să spun că scriu poezie pentru că visez mult. Acolo-i bazinul cu apă magenta unde îmi pun electrozii și-ncep să văd răzmerița și paradisul.

O ea şi un el sunt prinşi într-un love-affair disonant, discordant. Fetele sunt atât de diferite de băieţi (nimic nou sub soare), cu toate că şi ele, şi ei, vor ceva pur. Ce ne-ai mai putea spune, pe scurt, despre „lupta între sexe” din Fetele visează electric

Monica Stoica: Fetele și băieții mei, despre care scriu, sunt energici și limbuți, erotizați și tiranici în lupta lor armată pentru iubire, iar energia lor primă e mentală. Cer puritatea și adevărul, fără ideologii, măști, concepte. Nu sunt justițiari. Cer dreptul la iubire atunci când iubirea nu mai există. Scot iubirea din piatră seacă. Se dăruiesc necondiționat. Așa ar trebui să fie lupta între sexe, suavă, volatilă cât să lase loc celui mai pur dintre sentimente, iubirea care nu poate să mintă. Fetele și băieții din poeziile mele țin o lecție despre iubire. E o combinație perfectă, un manifest feministo-machist în era noastră, despre care am scris într-un poem că e era contrariilor și a suprainterpretărilor. Am iubit mult, mult un băiat, da, e un love-affair developat în cartea mea. E o carte dedicată, în fapt. O carte în care am uploadat cea mai frumoasă poveste de dragoste. Iar fetele și băieții sunt personajele colective, exemplare care am devenit eu și iubitul meu. Nu mai e iubitul meu, dar mărturia mea despre dragoste e că fetele încă visează.

Poezia ta este populată de personaje anonime aparţinând unor categorii defavorizate sau/ şi lumii interlope. Scrii empatic despre babe răpciugoase, homeleşi osificaţi, sărăci (ale căror burtici chiorţăie), şmenari şi curve, cocalari care vorbesc de păcănele ş.a. Câteva dintre personaje ies din anonimat în ultima parte a volumului tău şi capătă, pe lângă nume, o individualitate şi o poveste de viaţă distincte. Cine sunt Sevastiţa, Ion, Nicolae, Dorel, nea Alexandru, Scarlat Maria, Gigi Pastramă, Mamaie Sidonia?

Monica Stoica: Poemele despre șnapani și prostituate și transsexuali și săraci lipiți pământului sunt tot o declarație de iubire. Să zicem că e un tip de activism social. Sunt prietenii mei sau prietenii prietenilor mei. Sunt amărâții de la colț de stradă. Nu-i scuipați în freză! Ascultați ce spun, cum bate inima lor. În ei zace o imaginație care-ți ia sufletul. Eu vorbesc cu ei, sunt outsideri pe care societatea noastră, normală și ternă și radicală, îi lasă pradă propriei lor minți. Sunt oamenii de la spitalul de nebuni, deși cu nume inventate, pentru că le păstrez suavul lor anonimat. Sevastița maniaco-depresivă, cea cu privirea atât de caldă, de parcă te frigeau ochii ei, Ion, instalatorul specialist în mistică și inteligența materiei, Nicolae, bolnav de plămâni, cel care face artă din branule și perfuzii, Dorel, fost comunist cu actele lui poetice neștiute, cel care-a tăiat albăstrele cu bisturiul, nea Alexandru, filozoful teoriei conspirației, Scarlat Maria, femeia trans cu o inteligență care despică lumea, Gigi, nebunul despre care povesteam cu cea mai bună prietenă a mea din liceu, Mamaie Sidonia, această Mamaie superbă care-și ridică poalele și-și cere drepturile, o proto-feministă.

În final, Cerul este negru deasupra Bucureştiului. Aşadar, (să) ne pregătim de sfârşit, de extincţie sau mai există o cale de scăpare din infernul realităţii în care „icoana făcătoare de minuni plânge isteric”?

Monica Stoica: Cerul este negru, dar sub cer se-ntâmplă minunea, oamenii încă mișună, ludici și plini de viață. Sigur că trebuie să ne pregătim de extincție, să ne pregătim să devenim inteligențe superioare. Să fim decorați cu rangul ceresc și să utilizăm device-urile, algoritmul, iubirea și empatia. Avem strategii, ne ascuțim simțurile, intrăm unul în visul ceiluilalt, iată că avem unde să ne adăpostim.

Monica Stoica, „Fetele visează electric”, Editura Charmides, Colecția „Debut”, 2019.

Monica Stoica | Credit foto: Arhivă personală M.S.

cântec de dragoste

atunci mi-am zis că trebuie să revin la realitate.
două săptămâni îmi băgasem în creier YouTube,
pdf-uri, intuiţii şi imagini fetişiste, muzică pop.
voiam să scap de demonul analizei, să visez
ca o fată de la ţară cu codiţe simetrice
în câmpul de păpuşoi.
treceam de la o imagine la alta ca să uit,
de la Lorin Fortuna la măştile mortuare Punu.
buzele lor groase,
zâmbetul de pe altă planetă,
ochii închişi şi atunci mi-am găsit un skill, o putere.
să mă uit la piramide pe net şi să-mi imaginez
cum aş fi construit o piramidă pentru tine,
să fi fost o regină cu privirea în praf şi o hlamidă
de la Alexander McQueen, mi-aş fi târât paşii
sub bolta fără nori şi filmată de paparazzi,
aş fi ajuns din nou, în fiecare noapte la tine,
fără niciun ban în buzunar, cu multe poveşti
despre cei întâlniţi pe drum:
şamani şi şamaniţe,
tinerii care înghit ayahuasca,
drogaţii din Bronx,
profeţii din Rio de Janeiro.

tu m-ai fi ascultat fără niciun cuvânt
şi ai fi râs în căsuţa de la marginea lumii.

ultimatum game

după visul cu reproducerea fotografică mai reală
decât realitatea
am încercat să-mi amintesc de ce şi tu visai
apartamente ruinate,
ţevi scoase la vedere, babe răpciugoase care-ţi luaseră
sufletul,
cine şi de ce s-ar folosi de atâta energie, luciditate şi tinereţe,
cine să-ţi planteze flori negre pe sub pat, ca-n cartea de vrăji,
cine ţi-a spus ţie că realitatea e cuantizată şi că noi
nici măcar nu ştim
cine trage frâiele, de unde ştii tu că oamenii care fac
magie neagră
sunt ca un cavou de lux, put a hoit şi trandafiri,
plesnesc de bani,
de unde ştii tu că nu poţi gândi decât un singur lucru
pe unitate de timp,
că demonul doarme cu tine sub pat. şi cum să
domesticim răul, dacă
demonul arată în vis ca o capră turbată, ca un crocodil
care-mi molfăie părul.
într-o zi o să ne întâlnim din întâmplare.
în spatele nostru tot oraşul va fi evacuat.
vom căuta cheile în noroi cu inima mototolită
şi nedetectată de serviciile de securitate socială.
şi brusc acolo se va opri.

Filozoful existenţialist Gigi Pastramă

mai are un singur dinte în faţă, a ajuns la 85,
are prea mult dioxid de carbon în corp
trebuie pus la aparatul de oxigen,
dar nu poate să-şi taie barba
pe care o poartă de 10 ani.
oxigenul se scurge în barbă.
o să moară-n curând.
el vorbeşte despre visele lui,
în care vede peisaje cu lei,
despre cum a contemplat
un sâmbure într-o zi.

sâmburele e o secundă,
sâmburele poate fi o secundă care explodează,

zice Gigi.
am visat cum un sunet se restrângea în sine
şi încropea figuri de oameni strigând.

aşa visa el.
fiecare ochi închis îmi dă un fel de spaimă,
chiar dacă omul doar doarme,
e un fel de spaimă că poate lumea
nu va mai continua aşa, dintr-o dată,
pe nepusă masă,

conchide Gigi.


Acest material a fost realizat în exclusivitate pentru poeticstand.com. Articolul aparține website-ului Poetic Stand și este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.