Monica e o visătoare din București care de câțiva ani scrie poezie. Lucrează în marketing și își petrece timpul liber uitându-se la filme sau citind. La petreceri iese mai rar ca înainte. Își trăiește iubirea și zilele în Berlin.

Crede că poezia e o casă deschisă în care mori să aprinzi lumina.


1.
capul din hârtie creponată ochii se îngustează pe
geamul mașinii se strâng
dealuri de vată galbenă de dimineață

ține-ți paharul și trage-ți de sub
picioare o plapumă, noaptea
trecută e posibil să ne fi pierdut
orașul cu nicio lumină s-a
dus demult avem harta pe
burtă ardeii în cutia frigorifică
săruturile tale sunt chei
se spune că mâine e soare de
nerăbdare le încerc pe toate
îmi scapă din mână, vine un
soare cât să ne-ajungă.

2.
eu vreau doar să mai stau
în Richardplatz
și să privesc luminițele
te împing cu degete trandafirii
în mijlocul intersecției
unde mereu mă opresc
și fac o poză ciupercii –
nu m-am gândit niciodată
la mine când am
venit aici te așteptam
pe tine.

să nu spui nimic
prietenii din kosovo
își pun pionii păcii pe bar
dublăm cu shoturi din Mexic
să nu spui nimic despre
îndrăgostiții de pe culoar
și despre războaie
cu cealaltă mână te îndemn
către pisica albă
neobservată între betoane

3.
aceasta nu este „cea mai grea parte
înainte de succes”, e o
farfurie cu ouă ochiuri și
cartofi prăjiți,
salată cu ulei și oțet

nu am unghiile făcute, sunt un
pic neregulate, cu părul în șuvițe
semi încleiate într-un hotel la
marginea orașului fără priveliște
mult mai departe de arondismentul roșu,
unde turiști roșcați în grupuri de câte
27 iau prânzul într-un subsol
ușor jilav, poate ei se sufocă,
poate și eu

în centru succesul se insinuează
între un smoothie bio și
o masă de sticlă într-o cameră
sus, prea aproape de cer,
cu un basorelief prudent un stander și
o saltea pe paleți de lemn, trei tineri
profesioniști toți în jur de 35
ruthless leaders devin pe aplicație
unul dintre ei încă se sprijină
pe lângă desenatorii din Montmartre
se uită la o farfurie cu ochiuri și cartofi prăjiți
„Ce culoare frumoasă!”
alții mănâncă tort Joffre când apucă,
și departe de pământ fiind se sufocă.

4.
ne legănăm picioarele
prin noroaie
paltonul meu
lăcrimează scene tarkovskiene
în buzunarul rupt
de croitor
pică de sus –
primul bar nu se vede
deloc
culoarea din ochi
crește pe orizontul gol
ca o lanternă
ceața înflorește
în cercuri intime
pe toate crengile
lumina trebuie
să aibă unde
să se odihnească

e o anumită ordine

nu avem acces acolo
și aici nu e nimeni să ne
servească ceva confuz,
rece și repede.

5.
o floare întoarsă
spre perete moare
în timp ce sora ei
se întinde disperată
de cealaltă parte
către noi și soare.

eu mă uit la tine
atent și mai mult în gând –
mă vezi
mă primești
vagă, oxigenată,
mă îngraș stând în
ochii tăi căprui profund
câteva
ore
și respir
în camera albă


Claudiu Komartin: „Monica Sturza pare că scrie cu ușurință, cu o anumită nonșalanță, când de fapt nu spontaneitatea este principala calitate a poeziilor ei, ci un fel foarte personal de a observa și înregistra lucrurile, cărora le imprimă în text o mișcare imprevizibilă, răspunzând astfel unei datorii (cuvânt mare, știu) sau, poate mai curând, unui deziderat nici măcar conștient de a scrie fără a încerca să facă poezie, literatură. Și tocmai de aceea îi ies lucruri așa de proaspete și de neașteptate din câte o imagine sau un crâmpei de scenariu minimal care n-ai fi zis că poate să producă vreo scânteie frapantă în motorul secret al acestei poezii” – Poesis internațional vol. 24 (2/2019)

Monica Sturza | Credit foto: Arhivă personală M.S.

Secțiunea ATELIER publică texte noi, neincluse încă în volume, ale autorilor debutanți sau consacrați.


Acest material a fost realizat în exclusivitate pentru poeticstand.com. Articolul aparține website-ului Poetic Stand și este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.