Nicoleta Florescu (n. 2006) este elevă la Colegiul Național „Ștefan cel Mare” din Suceava. A publicat în reviste precum „Hyperion”, „Bucovina literară” și site-ul „O mie de semne”.

Far călăuzitor

Suferința a rămas doar o capsulă de care să te atingi ca de un far călăuzitor.
Când dragostea își va freca palmele ca un bătrân bolnăvicios lăsându-ne pe noi să cădem la mijlocul
durerii.
Când acele de siguranță din jurul pielii tale de sub ochi vor cădea și vei vedea cât de tristă te simți.
Și cui i-ar păsa dacă din piepturile noastre lipite ar rămâne doar niște bucățele de piele moartă.
Dacă în pivnițele cele mai mizere ne punem toate lucrurile astea rușinoase pe o tavă de ce voi ați
rămâne pentru totdeauna împreună jurându-vă o iubire care nu o să existe niciodată
Cred, Doamne, ajută necredinței mele când oamenii mă vor simți atât de slabă și urâtă
Când nimănui nu îi va păsa că prinzându-mă de ceafă am pus punct vieții mele
Când atingându-mi pleoapele ai văzut cât-sunt-de-slabă
și cum singurele mâini care te-ar fi putut legăna au rămas la păsări.
Cum se numește asta, când vreau să mergi cu mine la capătul pământului și să rămânem acolo
Când tot ce a mai rămas din noi e o pârtie în Alaska unde strângi lumina în pumni și alergi cu tălpile
goale de parcă l-ai văzut pe Dumnezeu
Cum se numește când tot ce vreau să știu e despre tine și n-o să conteze că dragostea noastră îmi
face poftă de vișine.

Pur și simplu aici

știi,
uneori mi-aș fi dorit să te știu pur și simplu aici
Să trag draperiile și să vorbim despre una și aceeași tristețe care a rămas neterminată când ai plecat
să știu că pe covoraș e același mozaic de cioburi pe care mi l-ai lăsat
să știu că palmele tale nu se mai țin în șuruburi de mine și cercurile pe care le desenezi cu privirea nu
se apropie niciodată de mine

acolo unde caii de lemn sunt bine căptușiți
acolo în mijlocul deșertului unde zdrobesc cu dinții buza paharului din care ai băut pentru ultima dată
alături de mine

și știi, oricât de mult mi-ar plăcea să vezi cum mă culcușesc lângă uneltele sterile de pe cuptor

mângâindu-le de fiecare dată la fel

oricât de mult aș ști că frica e detașabilă și nouă tristețea asta nu ne mai vine la fel de bine

în ochii tăi a rămas același ghimpe blajin care ne apropie de fiecare dată.

Nicăieri

Dacă vom ajunge undeva-unde
rănile care nu se vindecă rămân ca niște ghirlande spânzurate de corpurile din plastic
Unde tăcerea nu mai e considerată depresie
Și chiar dacă ar fi-e frumoasă, place oricui
Degetele lungi apucă vana din fundul curții-patru fetițe își trec părul prin apa tulbure, dar știi că acolo
e fericire
Nu ești bună de nimic
Pupilele se dilată – corpul se contorsionează ca o moară de vânt
Unghiile îndeasă părul după urechi – genele se lipesc de podul ochiului ca niște muște de un cadavru
Umezești buzele cu limba și mâinile îți tremură în căutarea unui loc în care tatăl ei să ne povestească
cum ningea când o-nmormântase pe fiică-sa și cum rămânea zăpada în buclele ei ca niște mațe
înghețate
Dar de câte ori vom râde c-am dat ultimii bani pe chirie și mâncăm pilaful fără sare, dar râsetele
noastre vor rămâne înghesuite în groapa în care săream lăsând șosețelele albe să se ude
Arunci monede în borcanul cu murături, dar nu mai este nimic pe lumea asta care să te facă fericit și
nicio dorință nu mai contează
Pentru că unei femei nu-i trebuie decât puțină singurătate și un tavan pe care să îl scaneze de fiecare
dată când mâna întinsă pe dulap nu așteaptă decât buzele pe care să le atingă și să le îndese
înăbușind sunetele acre.

Putred

Ca orice femeie îți strângi picioarele
Pentru că
Ești prea mică într-o lume de prea mult
De fiecare dată când auzi
Asta a fost tot?
Te plângi că pentru tine nu a rămas un loc în care lumea să te privească ca pe o cerșetoare amărâtă/
vai de capul ei
Cu parizerul strâns atent între două felii de pâine și privirea ei tâmpită care bagă băiețașii în capurile
terenurilor.
Și poate că viitorul meu nu e atât de perfect-și nimeni n-o să-mi dea mai mult de 20 de milioane
O s-ajung acasă și-o să mă prefac că ciorba acră e visul meu într-o seară de vineri
în care calc hainele fetiței mele putrede – la fel ca mama ei.
Poate c-o să am viitorul unui copil care și-a văzut tatăl spânzurat.

*

Te-ai gândit că suntem niște animale desenate care știu doar să se sfâșie
Te-ai gândit că dacă ai fi învățat să iubești nu ți-ar mai fi scârbă de tine
Vreau să mă iei în mâini și să mă rupi. Ba nu. Știrile de la 7 pe fundal.
crimă/viol/crimă/crimă
pentru că cea mai fină linie e între bani și libertate, o tragem cu unghia între mâinile noastre
descusute.
Hai că e bine, cândva o să mâncăm pere la mama dracului și nimănui n-o să-i pese că ne e atât de
sete și în câteva zile eu pe pieptul tău și tu ținându-mi buzele ca pe două furnici înfometate vom muri
împreună.
Și nimănui n-o să-i pese că un crocodil mi-a trântit mâinile în fiecare zi în care am riscat tot și când
mi-a fost rușine și când frica îmi mânca oasele până la tine.
Și gândește-te că cineva moare si cineva trăiește chiar acum pentru dragostea noastră/și suntem la
fel de triști ca urletul câinelui zdrobit sub șenile în fața fetiței cu papucei mov.

Sorina Rîndașu: Perioada aceasta complicată prin care trecem a avut vreun impact asupra felului în care te raportezi la poezia ta?
Nicoleta Florescu: Să fiu sinceră, nu. Deși perioada aceasta dificilă prin care am fost nevoiți cu toții să trecem a avut un impact puternic asupra a tot ce a însemnat viață de zi cu zi, poezia mea pare să fi trecut cu bine peste. Asta cred că se datorează în principal faptului că poezia a reușit mereu și reușește în continuare să mă mențină pe linia de plutire, iar prin prisma acestui fapt pur și simplu nu am simțit nevoia să descarc această întreagă perioadă în poezie.

Sorina Rîndașu: Este vreun autor despre care poți spune că te-a influențat?
Nicoleta Florescu: Scriu poezie de aproximativ 4 ani și deși m-am lăsat influențată pe cât de puțin posibil, sunt scriitori pe care ar fi absurd să nu-i amintesc, fiindcă lecturile lor au rămas ca o piatră de temelie pentru tot ce a însemnat avântarea mea în literatura contemporană. Și vorbesc aici despre Anastasia Gavrilovici, Livia Ștefan, Ștefan Manasia, Radu Vancu, oameni pentru care port un respect enorm, oameni care merită într-adevăr citiți și iar citiți.

Sorina Rîndașu: Trebuie să menționăm din capul locului că ești foarte tânără. Cum te uiți acum înspre poezia pe care ai scris-o în anii trecuți?
Nicoleta Florescu: Tind să las în spate pe cât de mult posibil poezia mea de acum un an, doi și cu atât mai mult pe cea de acum patru ani. Cred că e normal până la urmă, sunt începuturi timide, în care aveam o tendință clar vizibilă de a epata. Nu știu dacă am depășit în totalitate momentul, dar vreau cu siguranță să evoluez și luând acest considerent al vârstei, nu cred că este o piedică, ci din contră. Mă bucur că poezia tânără este încurajată și totodată mă bucur că am descoperit-o și eu acum, nu mai târziu.