Lansăm o rubrică nouă, In-folio, dedicată poeților ale căror volume de debut urmează să apară în anul acesta. Întrucât nimic nu e în neregulă cu mine este în curs de apariție la editura Casa de Pariuri Literare, am invitat-o pe Ramona Boldizsar să ne trimită trei dintre textele pe care „pariază” în acest volum, dar și să ne spună câte ceva despre procesul scrierii unei cărți de poezie, despre curaj, receptare, artă ca modalitate de a ordona haosul și despre emoțiile din jurul primei ei lansări.


Image

Bună, Ramona! O să începem cu o întrebare dureroasă: cât de greu e să găsești un editor care să parieze pe debuturi în poezie?

Sunt atât de recunoscătoare juriului de la Blecher, nu știu dacă am avut ocazia vreodată s-o spun căci sunt destul de timidă și adesea îmi lipsește asertivitatea. Dar faptul că am intrat pe lista celor 10 nominalizați pentru publicare în toamna lui 2020 a constituit pentru mine un soi de trezire la realitate. O ieșire din peșteră. A fost momentul în care am decis că voi scrie poezie. Ceea ce e amuzant, având în vedere că am fost nominalizată pentru publicare cu un volum de poezie. Dar mi-a oferit impulsul și validarea necesară pentru a recunoaște această nouă identitate (și) față de mine însămi. Când am trimis manuscrisul la CDPL, speram să primesc feedback și mă pregătisem pentru critică, însă un cristian a decis să-l publice, m-am trezit peste noapte cu vorbele pe care eu nu am îndrăznit să le spun despre volumul meu: „e bun.” Poezia m-a luat pe sus, a ajuns în viața mea de nicăieri, n-am avut timp să mă gândesc suficient cât să-mi desființez toate eforturile (cum o spun într-un poem, „expert la tăiat craca de sub picioare”). Cred că nu-i ușor să publici când nu te cunoaște nimeni, când nu ești foarte asertiv și ai păstrat multă vreme doar pentru tine creațiile tale. Volumul meu însă a avut parte de mult noroc, dar mai ales de oameni potriviți.

Vorbește-ne un pic despre „procesul” scrierii. Cât timp ți-a luat să definitivezi manuscrisul? Ai lucrat singură, ai primit sfaturi?

Prima versiune a manuscrisului a fost gata destul de repede. Aveam adunate în minte foarte multe imagini, senzații, lucruri nerezolvate care aveau nevoie să fie așezate undeva. Anxietatea provocată de COVID-19 amestecată cu frustrarea și oboseala zilnică m-au ajutat să scriu foarte rapid ceva ce nu credeam că voi scrie vreodată. Apoi, vorba unei prietene, a trebuit să fac curat în urma mea. Am editat mult, am rescris, am șters, am adăugat. Cred că fiecare are ritmul său de scris. Eu, de exemplu, pot scrie foarte rapid și mult. Asta nu înseamnă că tot ce scriu e bun. Din tot ce scriu, culeg foarte puțin. Și mă simt confortabil așa. La fel cum îmi place să scriu singură, însă sunt foarte receptivă la un feedback oferit corect și empatic și pe care îl cer cu grijă. Multe din poemele din acest volum au fost disecate de o prietenă căreia îi datorez tot interesul meu pentru poezie. Mi-a oferit sugestii încă de la primele poeme (care nu mai există and for good reason) și m-a susținut; de fapt, ea e prima care mi-a spus că sunt poetă și eu trebuia s-o cred atunci. La un curs de creative writing un scriitor ne spunea cât de important e să ai un cititor alpha care să îți înțeleagă foarte bine scrisul, dar să îți ofere și feedback consistent și cât de cât obiectiv. Și am simțit pe pielea mea importanța acestui cititor pe care, din fericire pentru volumul meu, l-am avut.

Dacă ar fi să compui un „rezumat” al volumului tău, cum l-ai descrie? Cum ai ajuns la titlul ales?

Îmi place să cred că volumul meu este un incurs în memorie și cultură, că vorbește despre adecvare&inadecvare, despre capacități/incapacități sociale, despre alienare&regăsire, despre identitate și feminism (așa cum îl înțeleg la Chimamanda Ngozi Adichie, ca discuția pe care trebuie să o avem despre feminism până devine redundantă). Volumul acesta este modul în care eu îmi pot oferi sens mie și lumii în care trăiesc. Așa cum o spune Garth Greenwell, „Art is the tool I have for navigating the abyss.” Pentru mine astea sunt cuvintele. De aceea, și titlul acesta, nimic nu e în neregulă cu mine, cred că portretizează dorința mea de a face parte din lume și de a le spune ceva celor ca mine, introvertiți, care simulează curajul, care își doresc să fie mai buni, dar nu reușesc mereu, care nu s-au împăcat complet cu memoria sau moștenirea genetică&culturală… Vreau să le spun că suntem aici, existăm cu adevărat și că nimic nu e în neregulă cu noi.

Cum ți-ai dori să fie receptat debutul tău în volum? Care sunt marile tale speranțe/ micile tale anxietăți legate de el? (Și cum ți-ar plăcea să-l lansezi?)

Eu am simulat curajul de multe ori. Îmi amintesc că eram în școala generală și a trebuit să facem un vaccin, iar eu m-am oferit printre primii. Nu mi-era frică de ac (adevărat) și, oricum, nu mi-era frică nici de durere (minciună, de fapt îmi tremurau genunchii). Dar îmi doream foarte mult să construiesc această narativă despre sine. Să fiu această persoană curajoasă care nu se teme de nimic. De aceea, ani de zile, am fost considerată foarte curajoasă și foarte extrovertită, ceea ce nu știu dacă am fost vreodată. Am învățat însă că poți fi curajos și dacă îți tremură genunchii. Când mă gândesc la debutul meu în volum, am multe frici, dar o singură speranță. Sper ca acest volum să nu treacă neobservat. Să le vorbească cititorilor în vreun fel. Mă gândesc mult la ce spune Anastasia Gavrilovici despre dorința ei ca cititorul să nu se simtă singur când ajunge la Industrie. Așa simt și eu, doar că ce-mi doresc este să le vorbească în vreun fel, nu neapărat să-i țină de mână, dar poate să regăsească o mică parte din ei acolo. Frica cea mai mare este să nu fie complet ignorat volumul. Și nu mă refer la mine. Sunt foarte bucuroasă să stau în spate. Eu sunt genul de persoană care amână o lună să dea un telefon, dacă poate (am aflat că se poate, dacă te străduiești).  Dar volumul meu cred că merită toată atenția. Credeam că-mi va fi foarte frică de critică, mă surprind dându-mi seama că sunt pregătită pentru ea. La fel cum sunt pregătită să lansez cartea într-o librărie frumoasă. Eu iubesc librăriile și nu am mai fost în una de luni de zile. Dar cred că trebuie să mă mulțumesc cu o lansare la mine în curte. Ceea ce, sincer, poate n-ar fi o idee atât de rea.


În șah (senti)mental

Unii spun că e din cauza hormonilor. Sunt femeie și asta îmi ocupă tot timpul

gândurile și mai ales

emoțiile.

câteodată mă cuprinde o tristețe imensă nu știu de unde vine

e familiară și în același timp nu-mi aparține.

Mă încurc în motive

ridic tonul&refuz introspecția.

Fug și mă ascund în spatele zidurilor nepenetrabile

paginile unor cărți care miros a anticariat și ecranul crăpat al telefonului.

Singurul mecanism involuntar, neașteptat

poemul nepremeditat, o aventură speculativă

un voiaj neplanificat&neorganizat

îmi iau bagajul și scriu

nu știu ce mă așteaptă.

câteodată mă cuprinde o tristețe imensă.

o știu ca pe buzunarul rupt din aceeași geacă de iarnă

(mă tot prinde pe picior greșit)

When I write I don’t know where I’m going

las următorul vers să o disimuleze, să mă surprindă

o înțelepciune furată de la Jericho Brown.

dormitorul gândurilor mele praful de sub pat

viața mi se derulează după un pattern familiar – mă trezesc la șapte, pregătesc micul dejun, ascult pisica cum miaună disperată pentru o felie de salam

cadrul doi, o amintire cu un pisoi zburând peste tabla ruginită

și soarele arzând pe cer, o înjurătură printre dinți și furia necontrolată

aș vrea să cred că o parte din toată memoria genetică se subțiază ca un aluat de paste până se rupe. mi-ar plăcea să cred

că toate dorințele mele sunt ale mele, gândurile doar behavioriste, înclinațiile – lupta împotriva sistemului&privirii din oglindă

că sunt propriul meu om, că vocea mea are intonațiile unei generații care-mi aparține și pe care pot să o aleg

s-o scrumez pe lângă scrumieră, s-o sting pe o piatră și să așez mucurile vertical pe o lădiță de bere întoarsă invers

când apune soarele

toată lipsa controlului să se coaguleze și să fie eliminată în cheaguri, să pot să spun că explozia nervilor mei este

temporară

random

neconcludentă

nu există date suficiente care să sugereze că amprenta mea e moștenirea lipsei de control&nervilor lor.

Ne asemănăm ca două veri secetoase cu pomi uscați și iarbă galbenă, vânt fierbinte și țânțari uriași

care nu pișcă

probabilitatea iubirii prin analogie (inferența unu)

provocarea e să nu ți se facă niciodată dor de mâinile mici care învățau să cânte la chitară, de vocea subțire, gesturile mărunte care

au fost prea mult

treci de la o etapă la alta: una a recunoașterii, cealaltă a furiei în cele din urmă o resemnare care seamănă mai mult cu toate lucrurile pe care nu vi le-ați spus niciodată (sau pe care ți le-a spus, dar)

e ușor să evadezi, să dai cu seen, să-ți propui să te conectezi mâine, să nu-ți ceri scuze, să păstrezi gesturi opuse care să vorbească pentru tine

trăiești în epoca diatezei pasive: ei se înțeleg de minune, nu se ceartă niciodată și (continuat) ei nu își vorbesc, nu își împărtășesc unul altuia secretul fumatului pe ascuns

nu îi separă diferențele, ci asemănările. argumentarea prin analogie poate să te aducă doar în acest punct, cauți excepția de la regulă, faci inferențe involuntare, necesare

ea posedă iubirea, el seamănă cu ea, probabil că și el posedă iubirea

rezultă că

probabil vor împărți iubirea în mod responsabil, netacit, nevlăguit, ca doi performeri care trebuie să ajungă la atingere ca să-

și în aceeași măsură – probabil că nu.


Despre autoare:


Ramona Boldizsar (n. 1993, Vidra, jud. Vrancea) a terminat Facultatea de Filosofie în București și lucrează la disertația pentru Masterul Istoria și Circulația Ideilor Filosofice. A început să citească la 14 ani și de atunci nimic nu a mai fost la fel. În prezent lucrează la o carte pentru copii iar „nimic nu e în neregulă cu mine” este volumul ei de debut.

O voce anxiolitică te însoțește într-un volum marcat de cea mai liniștitoare triplă negație: nimic nu e în neregulă! Ramona Boldizsar scrie o poezie informată de literatura bună și proaspătă pe care o citește cu profesionalism entuziast. Monologurile ei nu sunt autoscopii narcisiace, inerțiale, ci explorări empatice, care cuceresc prin onestitatea filtrată doar de un constant simț al proporțiilor. Ramona Boldizsar e poeta „next door” în sensul cel mai bun al sintagmei: lucidă, precisă, purtătoarea unui mesaj despre ordinea dintr-o lume care nu e niciodată în ordine.  Citește-o, te va captiva.  Recitește-o și va fi ca și cum te-ai întoarce în casa unui prieten.  

Olga Ștefan  

Image