Cu poezia lui Vlad Sibechi m-am întâlnit prima dată în anul 2009, cu ocazia concursului de literatură organizat de Cenaclul Pavel Dan din Timișoara, unde V.S. câștigase un premiu pentru poezie. De altfel, și în următorii doi-trei ani a urcat pe podium la mai toate concursurile importante. Apoi se pare că s-a autoexilat într-un con de umbră până spre finalul anului 2019, când i-a apărut volumul de debut, Meditațiile bătrânului despre libertate (editura Tracus Arte), în urma câștigării premiului Regele dimineții în cadrul Concursului de debut în poezie Alexandru Mușina. Ceea ce înseamnă că, în tot acest timp, Vlad Sibechi nu a făcut altceva decât să scrie, să citească, să scrie iar, să revină asupra propriilor texte, să taie în carne vie și să-și țină poezia sub aripă până în momentul în care a considerat că aceasta este suficient de bună pentru a ieși la lumină.

Cartea lui este structurată în patru cicluri poetice, fiecare dintre acestea fiind „străjuit” de un fragment poetic semnat de câte un autor consacrat, dintre cei care îi vor fi marcat tânărului poet scriitura de-a lungul timpului. Astfel, primul ciclu, intitulat La capăt de drum sau o altă formă de renunțare, stă sub semnul poeziei lui Ștefan Manasia. În cadrul acestuia, Vlad Sibechi a scris o serie de poeme împrumutând vocea bătrânului, a unui bătrân nenumit, necontextualizat, dar în același timp având o consistență aparte, care-l transformă într-un personaj, într-o instanță morală și sapiențială: „bătrânul se hotărî să scrie despre margine/ despre logica haosului în care orice cuvânt/ e o confirmare a spaimei”; „sunt un om gol în noaptea gurilor deschise/ am renunțat la mitul mașinii de scris/ mă hrănesc cu dispariția tragică a marilor poeți/ vă invit lângă mine vom penetra împreună/ marmura prezumtivelor morminte”; „moartea se vede la câțiva centimetri distanță/ își lasă urmele pe lenjerii, pe chiuvetă ca o pisică/ ce scuipă ghemotoace de blană”. Așadar, un bătrân pesimist, obosit de viață și chiar de moarte (după o expresie aparținând lui Mo Yan), ale cărui viziuni asupra vieții și lumii sunt deosebit de sumbre, un bătrân al cărui discurs este populat de cuvinte având o vibrație joasă, negativă, apăsătoare, și de imagini ce frizează apocalipticul.

În cel de-al doilea ciclu de poeme, denumit cu o expresie latinească Hic et nunc (în românește Aici și acum), ce îl are drept girant pe poetul Mihai Ursachi, Vlad Sibechi își schimbă discursul, oferind cititorilor săi o serie de poeme mustind de cinism și uneori de aparentă nepăsare, ca și cum ar fi scrise de un fost soldat pe care groaza războiului l-a transformat într-un om rece, dur, în al cărui suflet se dă o luptă perpetuă între dragostea de viață și frica de moarte: „azi inventez un nou personaj/ care să-mi stea cu genunchiul pe pleoapa stângă/ …A…/ uneori scoate glonțul din coasta fratelui meu/ îl pansează cu un cântec obosit”; „atunci ne simțeam în siguranță/ zburdam copilărește pe câmpurile minate/ cu respirația străină a prizonierilor/ împărțiți între nevoia de hrană/ și aceea a contemplării”; „zilele astea nu mă mai mulțumește nimic/ iar superstițiile pe care le îmbrățișez/ la tot pasul/ fac parte din metabolismul lumii/ m-am săturat de lucruri temeinice/ dați-mi artificiu, dați-mi discurs politic/ modificați-mi ADN-ul/ în apa sălcie a cotidianului/ dar mai ales țineți minte:/ niciun cuvânt despre dragoste/ prefer să stau pe întuneric/ să apar brusc în lumina farurilor”.

Cel de-al treilea ciclu, avându-l ca „străjer” pe poetul Ion Mureșan și intitulat foarte inspirat Rădăcini, stă mai degrabă sub semnul lucidității, chiar dacă realitatea este privită prin lentila unor metafore deosebit de puternice, menite să surprindă cât mai bine atmosfera societății dezrădăcinate, atent alese pentru a avea un impact pregnant asupra cititorilor: „G pune mare preț pe relația cauza – efect/ ilogicul s-a lipit de el ca aluatul/ străzile i s-au dizolvat în suflet/ cu gustul pastilelor/ pe care le lua când avea lipsă de calciu// (…)// câteodată din altruism G devine o cochilie/ pentru adăpostul instabilității”; „iese lehuza din subterane/ și se adâncește în ochii celorlalți/ cu pantofi roșii cu tot/ zgomotul în cămasă de forță i se așterne/ la picioare// încă de pe Lipscani orașul îi dă uniformă/ și un fel de cod PIN/ de acum va învăța cum se moare/ va fi una dintre noi// (…)// ies clovnii din subterane/ oamenii le aruncă în față coji/ de salam/ lacrimi, fond de ten, zâmbete trucate/ clovnii sunt bastarzii orașului apăruți/ de nicăieri ca iepurii din pălărie”.

În fine, în cel de-al patrulea ciclu, intitulat Dublul meu feminin și având-o drept protectoare pe regretata poetă Mariana Marin, Vlad Sibechi încearcă și chiar reușește un experiment poetic destul de dificil, acela de a scrie din perspectiva androginului, alternând vocea masculină cu cea feminină. Sunt adunate aici poate singurele poeme de dragoste, scrise într-o notă sentimentalistă, mustind de blândețe și bunăvoință: „dacă aș pleca ar fi pentru că/ am nevoie de tine/ numai lângă tine reușesc să mă controlez/ să fiu un spectacol plăcut vederii/ cu gesturi miniaturale gata/ să devoreze totul// un bărbat ce are în somn coșmaruri de copil,/ o fetișcană care se vede în oglindă femeie”.

Așadar, Vlad Sibechi propune în acest volum de debut o gama variată de stări sufletești, de probleme sociale, de teme de reflecție – și, ca element de noutate, o paletă de patru voci „narative”. Dar dincolo de toate acestea, ceea ce dă adevărata forță poemelor sale este maniera stilistică (și estetică) pe care o abordează, aceasta fiind o sinteză între suprarealismul lui Gellu Naum și onirismul lui Leonid Dimov (ambii invocați în paginile cărții), pe care însă a asimilat-o și apoi a plămădit-o împreună cu propria viziune poetică, până a atins un stil personal, original.

De bună seamă că avem de a face cu un debut atipic, în care nu se regăsesc stângăciile stilistice inerente unui începător, și aceasta pentru simplul fapt că Vlad Sibechi, deși este la ceasul debutului, nu mai este de mult timp un novice într-ale poeziei. Iar faptul că a ales să rămână în laboratorul poetic până acum, deși ar fi putut ieși la lumină cu cel puțin cinci ani mai devreme, asemenea altor colegi de „generație” din perioada concursurilor studențești, se datorează doar scrupulozității estetice și perfecționismului acestuia, ce nu i-au permis să debuteze decât în momentul în care a simțit că este cu adevărat pregătit. Iar volumul Meditațiile bătrânului despre libertate este dovada clară că poezia lui Vlad Sibechi este bine plămădită, dospită și coaptă, altfel spus, numai bună de pus pe masa literaturii române contemporane spre a-i hrăni pe cititorii avizi de poezie bună.

Vlad Sibechi, „Meditațiile bătrânului despre libertate”, Editura Tracus Arte, 2019.


cel mai bine mă simt în camera ta

vremea este mereu aceeași
porți pijamale cu Sailor Moon
și îți treci mâna prin păr cu gesturi firești
ce mi se lipesc de retină

doi copii, un oraș mare și neglijent care ne înghite
între betoane ca într-un penitenciar
e întuneric
momentul când trebuie resuscitați dirijorii

ne ținem de mână
degetele noastre au propriul lor joc
și orgasmul e o scurtă liniște ce ricoșează
în toate direcțiile

e frig, o fetiță aleargă prin sufragerie
cu telecomanda la spate
tati, azi-noapte Doamne-Doamne
mi-a arătat-o pe mami
zâmbea așa, ca toți oamenii

a fost invadată Viena

scriu toate ziarele despre asta
mă întorc acasă. în lift un necunoscut
îmi strecoară o lăcustă
în buzunarul pardesiului

ies dimineața în balcon
deschid radioul
administratorul intră pe fereastră
înfulecă cea mai mare bucată de carne
ne rămâne lădița cu mere din care vom ciuguli
zile de-a rândul și o rană deschisă
din care va ieși trecutul cu unchii și mătușile lui

așteptăm noi molime poate așa
dă faliment abatorul se mai schimbă
ierarhia socială

aleargă secolul 21 pe stradă
în balcoane e cald, nu am jaluzele, nici aer condiționat
spatele meu e un teren de hochei
cu pucul din metal încins

am comandat de pe eBay scaun cu rotile
în el voi călători spre Zanzibar
și spre locuri unde ceasul
e doar un accesoriu vestimentar

revolta

membrii grupului se simt bine doar în oraș
în alt mediu sunt nesuferiți
abuzivi ca un joc estetic forțat
un regiment de bizoni
ce nu respectă regulile

putem porni împreună vânătoarea
e ceață, săgețile sunt ascuțite
toate ritualurile ne dau dreptate

avem nevoie de un război cu noi înșine
de o piatră aruncată în oglindă
și lumânări aprinse în memoria celor căzuți

toate acestea sunt deosebit de frumoase
un vaiet lung și sfâșietor va fi
refrenul victoriei noastre

să pornim, să primim în piept roadele nesupunerii
pentru care ne-am antrenat întreaga viață

Vlad Sibechi (centru), alături de Sorin Despot și Andra Rotaru, la târgul Gaudeamus 2019 | Credit foto: Editura Tracus Arte


Acest material a fost realizat în exclusivitate pentru poeticstand.com. Articolul aparține website-ului Poetic Stand și este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
mm
Absolvent de teologie şi pasionat de literatură. A debutat cu volumul de poezie „Patruzeci și unu. Eu, surdo - mutul" (editura Tracus Arte, 2018), apărut în urma câștigării concursului de debut în poezie „Traian T. Coșovei". A mai publicat poezie, cronică de carte, eseu literar și teologic în diverse reviste culturale printre care: Timpul (Iași), Convorbiri literare (Iași), Tribuna (Cluj), Urmuz (Câmpina), Revista Noua (Câmpina) si Poesis International (București).