Olga Ștefan a absolvit Facultatea de Litere din Cluj-Napoca (secțiile „Literatură universală și comparată” și „Limba și literatura română”). A publicat câteva plachete de poezie în adolescență, însă volumele care au impus-o ca pe unul dintre tinerii poeți emergenți de astăzi sunt Toate ceasurile (Vinea, 2006), Saturn, zeul (Charmides, 2016), Charles Dickens (frACTalia, 2017) și Civilizații (Paralela 45, 2020).

FIGURA 1.

deschid motorul de căutare și căutarea e foarte precisă:

/apartament
acoperind întregul etaj zece
al unui bloc turn
în care liftul n-a fost niciodată
funcțional,

inundat de lumina apusului
din ziua când
te îndrăgostești pentru prima dată

și ești
o consolă abandonată/

pe
covorul persan
din camera copiilor

(încă le poți găsi dinții de lapte rostogoliți pe sub mobile, smocuri din părul care nu își mai schimbă culoarea);

spații neconvenționale
în care să-mi celebrez triumfurile convenționale,
librării Luceafărul vandalizate (figura 3),
colecții Lyceum vândute pe nimic (figura 4),
antologii Săgetătorul din care ieșim, ca dintr-un sac de dormit,
jenați, mai prejos de scuze,

poeme la capătul nopții și scurtături A.I.
care să ne traducă trauma
prin LECȚIE.

…am păstrat canapeaua, monedele
de sub ea, o jucărie
cu bucăți de moloz
în loc de ochi
în care aveam să-ți ascund
de câteva ori inima
scoasă din teacă. o primă dată când o faci
și o a doua virginitate,
subînchiriată. vino,
vom anticipa
căderea nopții
în plină zi, eclipsa neanunțată,
răsăritul ciudat
de după ce lumea… și ceaiul tău, și ora
trenului citită pe ceasul
de la încheietura conductorului, bunătatea lui indigestă în
timpul unei călătorii care închide o buclă de respingere,

din care cobori îmbujorat și nu mă găsești
(nu cum te-aș fi așteptat atunci, la bucurești, întinzând o mână bandajată spre bagajele mamei tale, luând-o în față, toată corp din piele întoarsă și cizme cu toc, simțind, ca pe-un leucoplast peste rana superficială a verii trecute, că port povara unei lumi în care dorința e X și zero barat,
monedă într-un automat care te servește cu ce are chef, numai când vrea)

și ușurarea

din visele când sunt adult și știu că-ți pot arăta
Calea
cu vâna răspunsurilor simple
din prima rundă la Știi Și Câștigi,

dar realitatea e tot robinet guraliv
la care curge o apă murdară și rece,
fața pe care mi-am ales-o singură:

„nu trece” înseamnă „când trece?”

pentru că știu cum stau lucrurile,

nu te-aș revedea
altfel decât
CIUNTITĂ
de frumusețe.

Vox

  1. acum, când ai putere de decizie, decizi că nu sunt
    destul de bună, distingi pe altcineva.

trofeul va fi dimineața când
nu voi mai calcula de pe margine rata succesului
după 30.

sparg pactul că
poezia

e un capriciu de concediu,
umorul negru, încărcat erotic, închis în beci,

dinaintea descoperirii
gropilor comune din Juarez
și-a convingerii că orice fel de dispariție
e un accident
la capătul căruia așteaptă buchetul fără spini
și cupa de șampanie pentru copii
din grădinile în care se celebrează
quiceanera.


  1. nu-mi mai înghit cuvintele articulate
    din respect pentru ceilalți, mă inspiră
    bâlbâiala
    erotică
    a fetelor de 18 ani,

felul în care văd ele natura umană,

incomode în primul lor avatar.

am senzația extravagantă
că trăiesc o libertate de bar, că mi-am compus o moacă
din sticlă sablată de femeie care-și poartă
vârsta de mijloc
în haine de designer din second și ruj l‘oreal,
un aer
de martor al visului

și de contestatar,
când mă dezinfectez la plecare.

eu/ tu suntem și piesa asta în care

o fată trece dintr-o cameră goală
într-o bucătărie prost utilată
mușcând dintr-un măr,
pe culoare deschise spre tine în căsuțe de chat și
accente pe adevăr, pe ecrane
unde rualu întrebările aleșilor.

„Iubește-ți aproapele ca pe o casă pentru care ai plătit prima rată”

dă-mi sensul modern al iertării: indiferența,
stabilitatea granițelor dintre un corp care doarme
și altul, care, trezindu-se, iese dintr-o mașină
scufundată,

scrie literatură cu hipotermie,

fiecare vis al meu e o mare în care mă iau la trântă cu Dumnezeu
și niciunul nu știe

să înoate.

duhoarea te-asigură
că Veneția-Cluj continuă să moară,

resuscitează

întrebarea ta în jurnal:

sunt prea tânără ca să suprapun un act de iubire
unui act canibal?

ce profit poți stoarce în baza
unui contract pe care l-ai și rupt?

în majoritatea limbilor
pe care le-am vorbit
există un viitor în care mi-ai întins

nu o mână, un fruct. și

„a reveni” suna ca a
„a recunoaște”.


(am făcut
semne
pe locurile-n care te vedeam, ca să ne recunoaștem, îmi întinzi
o palmă în care cineva a copiat linia vieții altcuiva.

mi-am iertat parțial
ezitările intelectuale și aceste bolboroseli din interviu, nu și pe tine.
descoperi slăbiciuni pe care, continuând să vâslești
în aceeași direcție cu mine, le-ai fi sugrumat
înainte să le iasă dinții. în câte feluri poți răni un copil doar al tău,
în câte feluri te salvează de crimele comune
paravanul dintre ce iubești acum
și convingerea că mai de ai iubit? de aceste vorbe goale, de
aceste Diane

care te RĂSPLĂTESC

pentru că le-ai privit?)

Alexandra-Mălina Lipară: Cât de apropiat de universul din Civilizații va fi noul volum?
Olga Ștefan: În diferite stadii ale lui, a conținut și texte înrudite celor din Civilizații, pe măsură ce înaintez cu procesul de selecție și, sigur, pe măsură ce mai scriu sau rescriu, mi se pare că îl duc într-o direcție diferită. Nimic complicat: dacă în Civilizații m-am ascuns mult sub masca monologului adresativ (Carmen Maria Machado, care și-a scris tot volumul memorialistic, In the Dream House, utilizând strict persoana a II-a, spunea într-un interviu că acest artificiu ratifică, într-un mod foarte la îndemână, că simț că o ipostază veche a ta e altcineva și că ai falsifica această distanță (și această tensiune a distanței) asumându-l pe „eu”. Or, acum, de ceva vreme, scriu „din camera cazanelor”, la temperatura înaltă a ceea ce simt (inclusiv despre euri trecute sau mai ales despre ele) în timp real. Tai versurile cu mai multă ferocitate și parcă mă „distrez” mai mult, las mai mult loc umorului.


Alexandra-Mălina Lipară: Ai spus într-un alt interviu că, deși scrii poezie, te consideri un mai bun cititor de proză. Te-ai gândit să scrii si proză?
Olga Ștefan: M-am gândit și am chiar scris schițele sau începuturile unor povestiri destul de tâmpite, care au ca temă comună hainele sau obsesia pentru haine (un trop în care mă regăsesc). Cineva încearcă să salveze o rochie veche, un domn își transformă costumul de mire, o fată de liceu fură o pereche de blugi dintr-un magazin de cartier, o absolventă de Litere își deschide un Second-Hand, lucruri de felul acesta, X ține în dulap o fustă de când avea 16 ani și o probează zilnic, în timp ce ține o dietă nesănătoasă, „edge to starvation”. Toate se regăsesc în folderul numit Fashionista Beggar, care ar fi titlul acestei cărți ipotetice. Mda, cred că o să rămână între noi și cititorii site-ului această transgresiune.


Alexandra-Mălina Lipară: Trei poete care ar trebui citite musai și de ce?
Olga Ștefan: Aici nu aș putea da un răspuns bibliografic complet, pentru că eu citesc poezie cu un ochi foarte puțin critic, găsesc „meserie” și „meșteșug” chiar și acolo unde ele nu sunt evidente. Pentru că am învățat și învăț multe despre poezie din poezia lor, le nominalizez pe poetele „de circulație internațională” Sharon Olds, Denise Duhamel și Anne Sexton.