Te plimbi pe stradă într-o dimineață și auzi cântecul unei femei. Cu fiecare pas acesta devine mai puternic, umple întregul cartier. Nu știi de unde vine. Nu știi cine este acea femeie. Pășești plin de curiozitate. Te bucuri. Nici nu contează, importantă e muzica. Sunetul acoperă toate greșelile din jurul tău. Ți-o imaginezi la pervazul unei ferestre întinzând rufe pe sârmă, printre cleme și fum. Și-n toiul muncii – cântecul.

Așa începe Radu Zăgrean să vorbească despre poezie. Pentru el e ceva inexplicabil, dur, delicat, ceva ce trebuie neapărat să iasă la suprafață cu toate mijloacele. Și totuși, aproape treizeci de ani a stat departe de scris. De la Prințesa de fum publicată în 1990 și până la Clepsidra cu clape timpul a trecut fără a lăsa loc de completări. Ani de acumulare, ani în care Radu a văzut scrisul ca pe orașul natal, lăsat în urmă, aflat peste zeci de granițe și locuit de familia în așteptare. A plecat în Italia după ’90. A vrut să uite că a scris vreodată. Odată întors, cântecul femeii necunoscute s-a făcut din nou auzit.

Partida de amărăciune, publicată anul acesta la Editura Charmides, este a treia lui carte, cartea care reconstruiește din temelii cordul său poetic.

Structura în care este gândită (patru părți: „Te-aș mai iubi pe atât… „, „Când mâine e numai un zar”, „N-am decât drumeagul acesta”, „Ar putea fi aici. Ar putea fi cu mine… „) transpune, într-un fel sau altul, imaginea celor patru încăperi ale inimii.

Un scriitor al melancoliei rurale, Radu Zăgrean stabilește prin versuri precum „Tăcerea începe să fie cuminte// Și ușa se-închide cu încă-un zăvor” (Se face târziu…) faptul că universul primei părți din carte este unul închis, unde nimeni nu se regăsește în apropierea poetului, nici măcar ființa iubită: „Aș fi vrut să rămân doar cu tine aproape, // Pe plaja îngustă” (Aș…). Incapacitatea de a depăși izolarea devine pregnantă: „Sînt tot mai singur (…) și m-aș călugări” (Aș vrea…). Poetul „ajuns în colțul inimii învins” (Turnesol) își află starea ternă, moment în care „Nu vom mai ști nici dacă om fi fost” (Vuiet).

„Când mâine e numai un zar”, a doua parte a cărții, este o viziune asupra durerii tocmai prin prisma lumii satului: „Ies ca dintr-o peșteră de grâu// Desenată noaptea cu durere”(Nervuri). Asprimea mediului înconjurător, atât de steril „Încât cu greu se vor ivi cândva//Dovezi de ploi mărunte și amare”(Bemol) este cauzată de întreruperea legăturii cu divinitatea: „Îngerul venit, îngerul plecat”(Clip…). Singurătatea atinge apogeul: „Într-un sat cu ulițe de ceață poate s-ar auzi un câine” (Binecuvântare cu fluturi), iar în poezia Chiromanție… orice urmă de căldură umană este precară, îndepărtată de toamna care „vine prea ușor// Cu strigări de frig și insomnie.”

Există un ton al sacrificiului în poezia lui Radu Zăgrean, poezie în care se află „cruci pe cuvintele goale” (întâiul poem din „N-am decât drumeagul acesta… „). Natura imprevizibilă, transpusă în al doilea text din această parte a cărții prin versuri precum „Se poate răsturna oricând această căruță”, sentimentul omniprezent de vinovăție :„Mai vinovat decât //decât scurgerea ierbii//în lapte”(Carusel) și frica: „Multe din cuvinte ar muri de frică”(Dacă…) construiesc un târâm veșnic aflat sub presiunea angoasei, a unui rău neștiut care poate izbucni de oriunde.

Cartea se încheie cu un poem dedicat criticului literar Radu Săplăcan, unul dintre cei mai apropiați prieteni pe care i-a avut Radu Zăgrean.

Astfel dorul, puternica lipsă resimțită de poet ca urmare a morții lui Săplăcan în 2002, este transpus în această parte, inspirat denumită „Ar putea fi aici. Ar putea fi cu mine…”. Ieșirea din tunel cu aburii locomotivei pe umeri imită până la un punct munca fără sfârșit depusă de Sisif, dar, ca în opera lui Albert Camus, avem de-a face cu un Sisif fericit, un om care iese la suprafață și își recapătă speranța.


Ar putea fi aici. Ar putea fi cu mine…

Nu-l pot suna. Nu-l pot chema la o bere pe terasă.
Nu-i pot nici scrie.
Nu-i pot citi nimic.
Vorbim doar când mai visăm dimineți înmiresmate cu vin de Lechința.
Vorbim cand ne bârfesc depărtările.
De multe ori i-aș rosti numele.
De multe ori aș vrea să-i culeg flori de câmp.
Ies din tunel cu aburii locomotivei pe umeri.
Și strig la farul care nu luminează.
Ar putea fi aici.
Ar putea fi cu mine.

Bemol (fragment)

Încât cu greu se vor ivi cândva
Dovezi de ploi mărunte și amare
Și zbuciumul rămas pe fruntea ta
Se va topi cu tot cu lumânare.
Prin toamna mea se târâie păreri,

Prin toamna ta trec drumuri de lumină,
Cad frunze de rugină din tăceri
Și toate spun că frigul e de vină.


Acest material a fost realizat în exclusivitate pentru poeticstand.com. Articolul aparține website-ului Poetic Stand și este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
mm
Poet, co-organizator al cenaclului TRILL