Luis García Montero (n. 1958, Granada – Spania) este unul dintre cei mai importanți poeți contemporani de limbă spaniolă. Pe lângă poezie, a mai scris eseuri, romane, adaptări teatrale pentru copii şi publicistică. În prezent, activează ca profesor de literatură spaniolă la Universitatea din Granada. Despre poetica sa, devenită, în aproape jumătate de secol de activitate, recognoscibilă atât din punct de vedere stilistic și estetic, cât și al mesajului transmis, scriitorul  Juan Carlos Abril spune următoarele: „Pornind de la un discurs estetic intimist, dar centrat pe tema relației eului cu cotidianul, poetul construiește de mai bine de patruzeci de ani o meditație asupra fisurii între subiectivitate și ceea ce el însuși a numit «adevăruri colective». O operă deschisă cu aspirație spre mulțimi, care să se conecteze cu cei din stradă, într-o vreme în care tradiția oralității a dispărut în marasmul culturii mulțimilor și a suprainformării mediatice. Scrisul său continuă tradiția lui Machado, una a subiectului care încearcă să își găsească locul în lume”.

În cele ce urmează voi vorbi despre cel mai recent volum de poezie al acestuia, intitulat Balada en la muerte de la poesía (Baladă la moartea poeziei) apărut în Spania în anul 2016, unde a fost perceput ca un adevărat eveniment editorial, iar la noi în anul 2018, într-o ediție bilingvă, la editura Tracus Arte, în traducerea Elenei Răvoiau, cu o prefață de Juan Carlos Abril. Din prefața acestuia voi extrage doar un fragment de interviu acordat de Montero cu ocazia lansării acestei cărți în țara natală, text pe care în consider revelator pentru înțelegerea contextului general al acestei cărți: „Trăim într-o societate mercantilă în care s-a instalat cinismul, în care memoria se pierde. Totul este relativ și cuvintele și-au pierdut onoarea; azi spunem una, iar mâine alta. O societate a spectacolului care contrastează cu valorile poeziei, precum conștiința și loialitatea față de sine și de adevăr”.

Așadar, așa cum Nietzsche a jucat ingratul rol al medicului legist, constatând moartea lui Dumnezeu, asumându-și toate riscurile ce au decurs din aceasta, inclusiv eticheta nedreaptă de cel mai învrăjbit dintre atei, Luis García Montero anunță astăzi moartea poeziei, dar nu cea a genului literar, ci mai degrabă moartea gândirii poetice sau magice a omului contemporan, cel atât de legat de valorile strict materiale ale lumii acesteia. De asemenea, cel puţin una dintre instanţele poetice ale volumului proclama şi moartea iubirii, care nu este altceva decât o victimă colaterală a morţii genului liric. Este vorba, în fond, despre pierderea unei dimensiuni tainice și transcendente a vieții, ba chiar despre „moartea”  oricărei tresăriri omeneşti în fața frumosului, a diafanului, a luminosului și de ce nu, a numinosului, a oricărei valențe estetice și mistice a vieții.

García Montero  „anunţă”  toate aceste lucruri într-o manieră profund poetică, pe parcursul seriei de douăzeci și două de poeme în proză din Balada… sa, în care descrie întregul ritual funerar ce urmează acestei morți: constatarea, depunerea la morgă, autopsia, iminența incinerării, precum și decizia de ultim moment de a i se acorda onoarea unei înmormântări religioase și perspectiva trecerii poeziei prin vămile văzduhului: „Sau poate că timpul se transformă într-un suspect. Cineva discută, se schimbă ritualul și autoritățile dispun să nu se efectueze incinerarea. Mai bine o ultimă slujbă religioasă. E acum vremea groparilor și-a pământului. Lopețile sapă în gol, lovitură după lovitură, formularul de emigrare spre neant. Nume: Poezia. Naționalitatea: timpul și cuvântul. Data nașterii: necunoscută, mereu declară mai puțin, dar sigur s-a născut în vremea rugurilor și a triburilor /…/”.

Deşi nu vorbește și despre o înviere a poeziei, aceasta se subînțelege din însuși acest „necrolog” dens şi viu, al cărui limbaj abundă în metafore, paradoxuri, oximorone și, mai ales, în structuri suprarealiste ce amintesc de străluciții înaintași ai lui Montero într-ale poeziei hispanice – Jorge Luis Borges, Pablo Neruda sau Julio Cortázar: „Privește iubirea și scorpionul auriu între corpuri. Se odihnește în pace rana, vântul cărnii ce răspunde cărnii. Se odihnește în pace sufletul buzelor, această imaginație atât de dragă și atât de murdară care  se rostogolește în dorință și o ia înainte și este prizonieră în libertate, cunoaște densitatea și caută să se devoreze. Se odihnește în pace roza sudorii, lumina impertinentă a pielii ce coboară în întuneric și se transformă în umezeală  și se desface într-o graniță frântă, la fel ca vorba „eu”, la fel ca vorba „tu” cu gemetele ei, la fel ca lanurile de secară brăzdate de furia vântului din răsărit, până ce urcă, până ce cade ușor în uitare”.

„Poezia a murit. Trăiască poezia!” pare să clameze perifrastic şi emblematic volumul Baladă la moartea poeziei – un puternic avertisment împotriva celor ce nesocotesc puterea dătătoare de energie vitală a poeziei (în special) și a tuturor formelor de creație artistică (în general), precum și împotriva exagerărilor materialiste, consumeriste şi tehnologizante din zilele noastre, în dauna preocupării pentru suflet, frumos sau dragoste, pentru toate acele „realități” imateriale şi inefabile care nu aduc întotdeauna un câștig imediat sau o plăcere intensă de moment, dar care, pe termen lung, reprezintă adevărata esență a vieții, fiind, dacă vreți, viața însăși.


XII

Stau aşa, aşezat în faţa nopţii mele ca un paznic de muzeu. Nimeni nu trebuie să se apropie de opera fricii sau a curajului, nimeni nu poate strica tabloul iubirii, pânza înfrângerii misterioase. Noaptea mea. Nu vreau nimeni să mi-o ia.

Poezia a murit şi viaţa e aşa. Mă refer la viaţa fără origine, la fotografiile care nu se vor îngălbeni pentru că au pierdut noţiunea timpului şi demnitatea de-a îmbătrâni. Mă refer la nudurile care încetul cu încetul se-ndepărtează de Venus sau de Sf. Sebastian. Este doliul meu. Dispar podurile, autoportretele, crucificaţii, dejunurile la iarbă verde, petele de culoare, femeia citind la lumina unei ferestre.

Dar eu sunt aici, îmi veghez muzeul, încerc să păstrez formele, să salvez conţinuturile, cer răbdare la naufragiul plutei. Este doliul meu, am doar un doliu, doliul meu. Vreau ca noaptea să imobilizeze totul. Vreau să închidă uşile nefericirii. Refuz fatalitatea, chiar dacă ochelarii mei şi-au pierdut dioptriile, iar prietenii mei căsniciile.

XIX

Se poate că timpul se transformă într-un suspect. Cineva discută, se schimbă ritualul şi autorităţile dispun să nu se efectueze incinerarea. Mai bine o ultimă slujbă religioasă. E acum vremea groparilor şi-a pământului. Lopeţile sapă în gol, lovitură după lovitură, formularul de emigrare spre neant. nume: Poezia. Naţionalitatea: timpul şi cuvântul. Data naşterii: necunoscută, mereu declara mai puţin, dar sigur declara în vremea rugurilor şi a triburilor. Motivul călătoriei: nu este turismul, nu sunt afacerile, poate că făcea parte dintr-un echipaj. Domiciliul în  moarte: un hotel din vreo tăcere care nu mai aparţine conversaţiilor. Martorii confirmă că nu de puţine ori a fost văzută dormind pe stradă.

Mai rămâne acum să treacă prin vamă, deşi ar fi ciudat ca moartea să trateze poezia ca pe o străină. Lopeţile strâng din nou întrebări. Da, sunt multe de declarat. Cu ea vin animale, plante, boli contagioase, arme, echipamentul său profesionist de zori de zi, marfa ei de balade nocturne, încărcătura de adevăruri, familia ei de pierderi şi emoţii, toate cele ce se întorc la originile lor pentru a descoperi că nu există inocenţă, deoarece cade pământul groparilor şi este ultima slujbă, chiar dacă poate că oraşele n-o ştiu, chiar dacă n-a aflat-o băiatul care duce flori la alt mormânt şi mai are încă nevoie de o şansă ca să plângă la hotar.


Între cele mai cunoscute volume ale lui Luis García Montero se numără:

Poezie –  El jardín extranjero (Grădina străină), 1983; Diario complice (Jurnal complice), 1987; Las flores del frio (Florile frigului), 1991; Quedarse sin ciudad (Să rămâi fără oraș), 1994; Habitaciones separadas (Camere separate), 1994; La intimidad de la serpiente (Intimitatea șarpelui), 2003; Vista cansada (Vedere obosită), 2008 sau Un invierno proprio (O iarnă proprie), 2011. Recent și-a publicat opera poetică în volumul Poesía1980-2017 (2018).

Eseu –  Poesía, cuartel de invierno (Poezia, cantonament de iarnă), 1987; Aguas territoriales (Ape teritoriale), 1996; Los dueños del vacío. La conciencia poética, entre la identidad y los vínculos (Stăpânii vidului. Conștiința  poetică, între identitate și legături), 2006; Inquietudes bárbaras (Neliniști barbare), 2008, sau Un lector llamado Federico García Lorca (Un cititor pe nume Federico García Lorca), 2016.

Romane – Mañana no será lo que Dios quiera (Mâine nu va fi ce vrea Dumnezeu), 2009; No me cuentes tu vida (Nu-mi povesti viața ta), 2012 și Alguien dice tu nombre (Cineva rostește numele tău), 2014.

A realizat, de asemenea, adaptări teatrale, incursiuni în literatura pentru copii, cum ar fi Lecciones de poesía para niños inquietos (Lecții de poezie pentru copii neliniștiți), studii și ediții de autor dedicate lui Gustavo Adolfo Béquer, Rafael Alberti, Carlos Barral, Luis Rosales și altora. Este totodată și jurnalist de opinie în diferite medii de comunicare.

De-a lungul carierei sale, Luis García Montero a fost recompensat cu: Premiul Adonáis pentru volumul El jardín extranjero (Grădina străină), 1983; Premiul Loewe și Premiul Național de Poezie pentru Habitaciones separadas (Camere separate), 1994, sau Premiul Național al Criticii pentru La intimidad de la serpiente (Intimitatea șarpelui), 2003.

Luis García Montero | Sursă foto: Wikimedia Commons


Acest material a fost realizat în exclusivitate pentru poeticstand.com. Articolul aparține website-ului Poetic Stand și este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
mm
Absolvent de teologie şi pasionat de literatură. A debutat cu volumul de poezie „Patruzeci și unu. Eu, surdo - mutul" (editura Tracus Arte, 2018), apărut în urma câștigării concursului de debut în poezie „Traian T. Coșovei". A mai publicat poezie, cronică de carte, eseu literar și teologic în diverse reviste culturale printre care: Timpul (Iași), Convorbiri literare (Iași), Tribuna (Cluj), Urmuz (Câmpina), Revista Noua (Câmpina) si Poesis International (București).