Miruna Vlada urmează să publice la editura Cartier al patrulea ei volum de poezie, intitulat Prematur. Efervescent și provocator, Prematur aduce în discuție teme tabu, angoase, întrebări și opțiuni care, speră ea, vor isca nu doar controverse, ci și dezbateri oneste. În avanpremiera acestei apariții, am invitat-o pe Miruna Vlada la un dialog despre literatură, feminism, notorietate, revoltă și asumare, vindecare și traumă. Interviul este urmat de un fragment inedit din volumul aflat în pregătire.

Image


Bună, Miruna, și îți mulțumesc pentru că ai acceptat să purtăm acest dialog. Publici un nou volum de versuri după 7 ani de pauză editorială. Cum a trecut timpul peste poeziile din volumul tău anterior? Cât de mult s-a schimbat, în acest răstimp, atitudinea ta în fața a ceea ce înseamnă un manuscris finalizat?

Bună, Olga! Îmi face mereu o mare bucurie să stau la povești cu poete pe care le admir, cum ești tu. Au trecut deja 7 ani de la Bosnia. Partaj, de când n-am mai publicat poezie. În 2015 și chiar 2016 am fost foarte absorbită de evenimente în jurul acestei cărți, deci nu am resimțit-o ca fiind o pauză. Acea carte efectiv m-a deschis către lume, la propriu, probabil în măsura cea mai mare de până acum: traduceri, festivaluri, lecturi în afara țării. Bine, la primele două cărți nu era social media care să ne conecteze, totuși nu mă așteptam să întâlnesc atât de mulți oameni diverși și să vizitez atâtea țări prin intermediul unei cărți de poezie. Apoi am simțit că mi se încheagă idei de un roman, și am tot scris la el când mai prindeam timp. Primii doi ani au fost de „exercițiu” de învățat să scriu proză și să mă supun rigorilor ei (ceea ce nu reușesc pe deplin nici acum). În acești 7 ani m-am dedicat cercetărilor mele academice în relații internaționale și studiul balcanilor. De fapt, activitățile de la facultate m-au cam epuizat. M-au lăsat fără energie de altceva. Dar e o doză mare de masochism aici, clar. Am resimțit cumva mereu limbajul academic și rigorile articolelor științifice ca pe un exercițiu ambivalent – ceva total opus limbajului poetic, dar care mă și inspiră foarte tare tocmai pentru că e constrângător. Ca un disident într-un regim autocrat 🙂 . Mi-a fost teamă să nu continui să scriu la fel ca în Bosnia. Partaj, așa că poate de aceea am trecut la proză. Dar m-am împotmolit la roman, am fost foarte nesigură și am rămas blocată pe perioade lungi. Și apoi și-a revenit poezia, mai ales anul trecut, după ce am avut o formă nasoală de COVID. Poate ca să facă în ciudă romanului, să mă stimuleze să îl termin și pe acela, de nervi că nu îmi iese. Atitudinea mea în fața unui manuscris finalizat e aceeași de când lumea – panică – și senzația că de fapt nu e finalizat și că nu voi ști niciodată când e cu adevărat finalizat, și groaza că poate continua la infinit. La pachet, am simțit atât multă nesiguranță, cât și dorința maladivă de a-l împărtăși cât mai repede cu ceilalți. Oare asta înseamnă că nu m-am maturizat? Slavă Domnului! Probabil că nevoia de ceilalți, care mă accelerează la publicat, mă și vindecă de primele simptome ale impostorului pe care, iată, acum le gestionez la fel de prost ca la 16 ani.

Revii cu o carte nouă, dar faci parte dintr-o generație consacrată, a douămiistelor de pe raftul întâi. Te regăsești ca influență directă (ori indirectă) în ceea ce scriu poetele de acum? Ce a câștigat (sau a pierdut) poezia feminină a noii generații?

M-am regăsit la câteva din poetele noi, la unele explicit, la altele poate doar am fantazat eu din pur narcisism. Dar simt că poezia nouă și foarte nouă, precum cea a poetelor Anastasia Gavrilovici sau Deniz Otay, de exemplu, e diferită cu mult de a douămiiștilor. Și cred că asta e o veste foarte bună pentru literatura română. Poezia lor a ajuns la un alt fel de subiectivitate, cred, și explorează o formă de autenticitate mai sofisticată, desprinsă de cea mizerabilistă și cam „barbară”, așa cum o vedem acum pe cea a douămiismelor. E o poezie care nu e ușor de digerat sau de decriptat pe alocuri, dar e mai bine „echipată” pentru generația pentru care social media devine parte din identitate. Asta mă și sperie cumva. Bănuiesc că e printre primele simptome ale senectuții, chiar dacă încă reacționez ca o adolescentă în fața provocărilor. 🙂

Prematur conține un lung poem-manifest, marcând câteva zone nevralgice, controversate, având în prim-plan raportarea femeii la rolurile ei sociale prestabilite. Ai citit din aceste texte noi și la Institulul Blecher, în primăvara lui 2019. Au stârnit discuții? Speri ca, odată publicate, să o facă?  (Mai) e poezia mediul ideal pentru a „pune pe tapet” teme tabu?

N-au stârnit așa multe discuții, dar cred că și versiunea asta de lectură online are mai multe restricții de receptare. Nu sunt pusă neapărat pe scandal, dar aș vrea să fie o carte care să zgârie, măcar la suprafața unor dezbateri care ar putea ajuta anumite categorii de femei. Nu știu exact portretul robot al acestor femei pe care anumite poeme din această carte le-ar ajuta, dar parte din bucuria cu care vreau să apară această carte acum e ca să pot intra în dialog cu aceste femei. Da, cu siguranță poezia și literatura în general rămân pentru mine un mediu unde se pot zgândări niște preconcepții. Oricum, nu poeții în sine schimbă norme sociale sau politice adânc înfipte în mentalități. Dar ei pot declanșa niște mecanisme care, alături de alte mecanisme și mulți alți factori, duc, în cele din urmă, la revoluții. Și în multe epoci au reușit, dar cu ajutorul celor ce le-au purtat sensurile mai departe, cu ajutorul celor ce le-au încarnat versurile. Schimbările sociale nu sunt niciodată opera unui singur om sau a unui grup foarte mic, iar dacă e așa, ar trebui să ne sperie. Nu cred că am o fixație neapărat pe teme tabu, dar e clar că temele din volumul poemextrauterine au un fel de continuitate și în noua carte. Și nu cred că e vorba doar de faptul că am eu idei puține dar fixe, ci și de relevanța acelor idei pentru o societate blocată într-o tranziție perpetuă, cum e a noastră. Acestea sunt temele care m-au sufocat pe mine în toți acești ani. Nu e nicio surpriză că sunt destul de autocentrată când vine vorba de subiectele despre care scriu. Tabu-urile au rămas cam aceleași ca acum 20 de ani pentru societatea românească. În ce măsură ne uităm diferit la rolurile femeii în 2021 față de 1991? Ei bine, aici e mult de discutat.

Ai debutat la 17 ani cu un volum furios, inedit prin curajul lui. Țin minte că versuri de-ale tale erau puse în mod frecvent „la index”, pe niște penibile liste ale rușinii (ale poeziei „zise” pornografice?). Cum gestionai controversa pe care ai stârnit-o? Ce au făcut aceste „detractări” pentru poezia ta (ori împotriva ei, dacă e cazul)?

Eram la vârsta la care fronda și curajul inconștient credeam că mă pot vindeca de anxietăți. Nu au făcut-o, poate că dimpotrivă – unele anxietăți mi-au fost chiar întreținute în mod artificial de atitudinea asta de rebeliune totală. Dar, dincolo de frondă, îmi doream să fiu auzită și să fiu luată în seamă. Scrisul a însemnat ceva existențial pentru mine mereu, deși e un mega clișeu, așa a fost. Scrisul a fost o soluție, nu un simplu instrument sau un hobby. Desigur, asta nu poate fi o scuză pentru a te lua „prea în serios” ca scriitor și a rămâne blocat într-o anume rețetă de a face poezie doar având ca justificare terapia adusă de scris. Mulți pică în plasa asta. Nu mă interesa în sine validarea, poate din contră, uneori, tocmai ultragierea interlocutorilor îmi era combustibil. Dar am descoperit că pentru mine e important să am voce și să o folosesc în fața altora. Odată cu Bosnia. Partaj am ieșit din coconul egolatru și am descoperit că pot da voce sau măcar pot traduce vocile altora. Din poziția mea privilegiată să le fac și pe ele auzite și văzute, chiar dacă asta te pune într-o ipostază de putere foarte problematică față de vocile neauzite pe care le faci auzite. Relația cu celălalt e esențială pentru literatură, fie că celălalt e cititorul, fie că celălalt e vecinul tău sau subiectul despre care scrii. Poezia e un drum posibil către celălalt, aceasta e mantra mea, ca a multor altora. Îmi e tot mai limpede asta acum. Atunci am reacționat destul de copilărește la cronicile negative și la acuzațiile de pornografie pe care le menționezi. Îmi aduc aminte inclusiv critici tineri pe care îi respectam foarte mult, cum erau Paul Cernat sau Bogdan Alexandru Stănescu, care au scris cronici negative la debutul meu, și după asta am început să mă îndoiesc foarte mult de mine. Asta la debut. Dar au fost cronici pe alocuri foarte incisive și la Bosnia. Partaj, tot de la poeți, dar și de la critici pe care îi admir foarte mult, cum ar fi Cristina Ispas sau Ștefan Baghiu, și asta de asemenea m-a pus mult pe gânduri. E totuși nevoie de un dialog critic și el poate ajuta poezia, dacă e făcut la anumite standarde, și nu cu ochelari de cal. Pentru mine cronicile ca cele menționate mai sus au fost foarte utile. Însă remarcile malițioase de pe la cenacluri sau misoginismele ieftine evident că nu au fost luate în seamă. Oricât de necoaptă și fragilă eram și la debut, aveam intuiția de a mirosi bullshit-ul misogin de la o poștă. Nu am rămas blocată în acele dezamăgiri. Poate aici m-a ajutat și cea de-a doua profesie, aceea de lector și cercetătoare în științe politice. Pe lângă misoginismul mediului academic de la noi, care oricum la SNSPA e cu mult diluat față de alte medii, din meritul doamnei Miroiu și al altor profesori bărbați în răspăr cu modelul de macho, acolo am găsit un tip de validare care m-a mai relaxat față de așteptările uriașe de la mediul nostru literar, care, privit din exterior, e unul încă foarte provincial. Înveți cu timpul să relativizezi părerile celorlalți și să prioritizezi ce să iei în seamă și ce nu, și să îți urmezi calea către tribul tău de cititori, care niciodată nu pot fi, în cazul poeziei, „marele public”. Tribul de cititori de poezie mai ales în România (cu toate decalajele enorme față de cititorii și piețele de carte ale altor țări europene) e unul mai degrabă insular, minuscul, dar de o foarte bună calitate și loialitate, cu o grilă de criterii proprie, care consumă poezie ca parte din propriile mecanisme defensive împotriva realității. Și când reușești să dai de acest public e suficient.   Există și acel El-dorado al ajungerii la „marele public”, pe care unii poeți de la noi l-au reușit și care mereu tentează. Oricum, nu vreau să susțin că opiniile negative nu te influențează deloc, și asta mai ales când ești o adolescentă care încă se chinuie să înțeleagă care-i treaba cu lumea în care trăiește. Dar nu trebuie nici fetișizate opiniile criticilor și jocurile de culise ale provinciei noastre literare.

Textele din Poemeextrauterine sunt doldora de probleme personale desfășurate în siajul unor referințe livrești, asimilate admirativ sau polemic: Kafka, Dostoievski, Elena Vlădăreanu, biografii istorice (Napoleon apare în câteva texte ca supra-personaj) În Pauza dintre vene o citezi în câteva rânduri pe Sarah Kane, te fascinează crepusculul romanelor lui Mateiu Caragiale. Bosnia. Partaj, volumul tău „matur”, întrețese drama războiului croato-bosniac în texturile unor texte personale, despre pierdere, distanță, despărțire. Ceea ce asimilezi lucid, cu ochiul „studiosului”, reverberează astfel în discursul aluvionar al unui eu problematic. Care sunt influențele, care e bibliografia din spatele actualului volum?

Oho, chiar cred că e o idee buna să public la un moment dat bibliografia completă din spatele acestui volum! Merci de idee! Dar să nu speriem audiența! E probabil cea mai ne-elitistă carte a mea, unde referințele docte sau culturale sunt reduse la minimum. Ceea ce cartea reflectă probabil e un alt tip de literatură, aproape în totalitate americană, pe care am parcurs-o în ultimii ani. Am pornit de la perioada anilor de dinainte de al doilea război mondial, când și-a început activitatea Margaret Sanger, creatoarea fundației Planned Parenthood din SUA, una dintre femeile de știință care ne-au influențat în mod fundamental viața prin cercetările în domeniul contraceptivelor orale. O figură de altfel încă foarte controversată prin prisma ideilor sale de promovare a eugeniei, a purificării rasei albe. Citind profund despre cum au apărut pilulele contraceptive, despre implicarea companiilor farmaceutice în industria avortului, dar și despre uriașa revoluție de eliberare a femeilor derulată începând cu anii ’60 în SUA, începi să o privești pe Margaret Sanger complet diferit. E o personalitate cheie pentru a înțelege lumea în care trăim, atât cu viciile, cât și cu victoriile feminismului în viața de zi cu zi a femeilor. Biografia ei personală și toată perioada ideilor politice pe care le-a reprezentat m-au fascinat foarte tare, și romanul Anticoncepțional are o parte consistentă conectată la aceste lecturi. Dar ele au influențat desigur și actuala carte de poeme. Apoi am citit mult și despre apariția mișcării anti-nataliste în SUA și literatura tot mai prolifică pe domeniul „regretării maternității” (regretful motherhood) în statele din lumea I-a, față de atitudinile opuse ale femeilor din lumea a treia (dincolo de cinismul împărțirii statelor pe clase ca la tren, mă refer desigur la statele din Vest, dezvoltate economic, ce s-au clădit pe imperii sau pe strategii coloniale, și la cele marginalizate, colonizate, de unde s-au extras resursele). Aceste momente istorice m-au fascinat foarte tare și am descoperit că ele au venit la pachet și cu afirmarea vocilor feminismului radical, pe care însă le-am distilat și le-am mai „temperat” cu lectura unor feministe marginale (față de cele mainstream din SUA) din Polonia sau America Latină, de exemplu. Și cred că ceea ce a devenit mai vizibil în aceste poeme sunt stridentele sloganuri, sau bucățile stereotipe de discurs de self-help din literatura psihologică de auto-terapie, precum și, la polul opus, studiile de neuro-științe privind neuro-plasticitatea. În ultimii ani am citit multă literatură despre funcționarea creierului și, parțial, despre inteligența artificială și am reflectat la partea politică ascunsă a ideilor dezbătute acolo. 

E rece și aseptic mediul poemelor tale noi, dar există și multă revoltă, o căldură care dă glas femeilor de la marginea „societății acceptabile a femeilor”. Ataci și ironizezi convențiile, aperi și protejezi tagma neconvenționalilor. Cum îți imaginezi că va fi primită această carte? Ai vreo temere, vreo speranță anume? 

Am speranța că va fi citită cu o anume doză de empatie, dar și cu revoltă. E o carte care conține versuri insuportabile, pentru care merită să fie aruncată cât colo, dar și poeme care merită să fie recitite ca să fie „auzite” de cine trebuie. E o colecție de triggere emoționale, dacă vrei, care nu discriminează pe nimeni. Un mix de sloganuri și de confesiuni extrem de sincere. Scriind asumat deja de aproape două decenii, am învățat destul de bine că vindecarea presupune re-traumatizare. La fel și lectura. Terapia nu e niciodată garantată fără vizite în locuri întunecate și dureroase, pe care le purtăm în noi și uneori nici nu știm că (mai) există. Uneori, aceste mici infernuri personale, când sunt împărtășite și simțite de mai mulți, pot duce la vindecare – e lecția de bază a terapiilor de grup. Cititul are ceva din intimitatea unei experiențe one-to-one, dar și din atrocitatea terapiilor de grup. Mi-aș dori să pot sta de vorbă despre ce a enervat, ce a liniștit, ce a eșuat și ce a reușit în această carte, cu oameni tot mai diferiți. De altfel, așa îmi și imaginez „lansările” cărții, online sau offline de anul acesta – ca niște șezători sau ca pe un fel de clacă conversațională în jurul experiențelor maternității în România lui Ceaușescu și în cea de azi, ca și al legăturilor dintre cele două. Mă interesează discuții cu femei și bărbați deopotrivă, din generații diferite. Cu siguranță cartea va fi citită de cei din generația decrețeilor mult diferit față de cei din noile generații. M-ar interesa să deconstruim critic ce le transmite fiecărora – de unde vine repulsia și de unde empatia. Poate că am așteptări prea mari, dar vom vedea. E mereu un joc de noroc cu receptarea unei cărți, mai ales a uneia de poezie.

Te joci cu registrele stilistice, dar și cu vocile: cea personală, intimă, e contracarată de cealaltă, „politică”, dacă vrei. Crezi că stăpânești mai bine „vocea traumatizată” (categorie în care, acum 12-13 ani, Răzvan Țupa încadra poezia pe care o scrii) sau vocea cerebrală, a activistei, a feministei? E posibilă osmoza lor sau simți că glisezi dintr-o ipostază într-alta?

Cred că mă lupt împotriva amândurora. Pe cea traumatizată, pe care am șlefuit-o și divinizat-o ani de-a rândul, încerc să o subminez din interior și să o iau la mișto sau măcar să o fac mai puțin glamorous decât o vedeam/ simțeam inițial. Cu siguranță ea face parte din mine și acum și n-am să pot scăpa de ea prea curând. Chiar mi-am făcut prin primii ani de facultate prima mea așa-zisă carte de vizită, scriind – sub numele meu – Drama Queen. La fel și cu cealaltă voce. Duc un fel de război tacit și cu feminismul radical, și cu cel românesc, la fel cum mă războiesc și cu anumite porniri creștine/ evlavioase ale formării mele intelectuale, precum și cu cele anarhiste. Nu cred că e chiar așa o shaorma cu de toate, războiul împotriva tuturor ideilor care îmi ies în cale, dar ceea ce cred că e diferit la aceasta carte e că devine mult mai greu să o cataloghezi ca asumând o anume voce. Această ambiguitate valorică și de stil poate fi o enormă slăbiciune literară, dar distanța pe care încerc să o iau față de ambele voci (cea sensibilă și intimistă și cea insensibilă și activistă) nu e ceva căutat cu tot dinadinsul – așa a ieșit. Asta a fost soluția pe care am găsit-o ca să pot problematiza ambele tendințe. Vocile alea și-au făcut show-ul de unele singure, mai ales în prima secțiune a cărții, unde nici nu există diferențieri între personaje sau voci. Cititorul va fi desigur tentat să categorizeze acele voci și să le pună pe căprării. Dar îi va fi totuși foarte greu. Osmoza acestor voci e probabil testul principal pe care îl dau în fața cititorilor acestei cărți.

 „Poemeextrauterine” și „Prematur” par să fie titlurile de la capetele opuse ale aceleiași povești care s-ar reduce (apelez la clișeu!) la scris ca pro-creație, nu întotdeauna fericită, îndestulătoare. Te satisface explicația aceasta sau, trimițând la termeni din câmpul „neonatologiei” vizezi, de fapt, realități și traume mult mai concrete?

Da, simt și eu că e un „capăt de etapă”, de aceea poate s-a și inversat apariția cărților – mai întâi acest volum neplanificat de poezie, ca intro pentru romanul încă în lucru.  Toate traumele au și partea lor văzută și zgomotoasă, și pe cea nevăzută, adânc ascunsă. Ele sunt adesea omniprezente, dar ce faci cu ambele părți e ceva strict individual. Pe mulți traumele îi duc către comportamente extreme, sinucidere sau adicție în formele mai grave, pentru că nu au puterea sau nu știu să preia frâiele din mâinile lor. Rareori e asta o alegere conștientă.  Ai nevoie de mult suport din afară ca să reușești să preiei frâiele oricum. Pentru alții traumele sunt reconvertite în acțiuni, și ele capătă o formă perceptibilă, chiar dacă uneori e una monstruoasă sau șocantă. Dar, având formă, se poate umbla la ele mai ușor decât dacă rămân depozitate/ ascunse în întunericul inconștientului. Pentru mine numirea traumei a fost dureroasă, mai ales în această carte în care nu mai folosesc niciun fel de mănuși sau metafore. Dar, căpătând formă, eu sper să nu fi fost de ajutor doar pentru mine, pentru a mă accepta așa cum sunt, dar și pentru alții/altele. Nu am vrut să fie un simplu exercițiu cu sinele, am vrut să îl arăt, că poate mai ajută/ inspiră/ îngrozește și pe altcineva suficient de tare cât să îl/o ajute la problematizare.

Am găsit mereu în poeziile tale, dar și în textele tale non-literare sau para-literare, o atitudine de body positivity, de acceptare, înțelegere și asumare a frumuseții rănilor, a imperfecțiunilor corpului feminin. E această atitudine una conștient cultivată sau e un fel de a fi care se oglindește și în ceea ce scrii?

E ceva învățat după ani, poate chiar decenii de „body shaming”. Pentru o femeie obeză care nu a fost atât de obeză tot timpul (deformarea corpului meu a început mai ales după clasa a 12-a, și apoi am depășit constant 100 de kg) raportarea la propriul corp s-a realizat mereu prin ochii înveninați ai altora. Fie ai unor membri ai familiei, care îmi cumpărau un anumit tip de haine, ca să „ascund” ceva anume din corp, care era considerat dizgrațios (chiar înainte de a-mi privi trupul, am învățat să-l văd ca fiind automat dizgrațios); fie ai primilor bărbați cu care am avut relații erotice – și care îmi priveau corpul selectiv, împărțit în ce vedeau ei ca fiind demn de a fi atins/ admirat și ce e respingător, și am ajuns ca foarte rapid și eu să le împrumut privirea. Îmi amintesc chiar un fost iubit care îmi spusese malițios „Punctul tău forte sunt ochii. Cu ăștia păcălești bărbații. Dacă nu ai avea ochii ăștia verzi frumoși, nu s-ar mai uita nimeni la tine”. Rezultatul acestor vorbe a fost că eu mi-am machiat strident ochii ani de zile și neglijam foarte mult cum mă îmbrac. De fapt, scopul era de a mă camufla în niște haine, nu de a mă îmbrăca. În unele poze din acea perioadă sunt de-a dreptul siderată când văd constrastul – cât de minuțios eram machiată și cât de nepotrivit și chiar neîngrijit eram îmbrăcată. Tot atunci am început și să mă îngraș foarte tare. A fost un fel de abandon al meu în ochii celor din jurul meu, de a mă vedea așa cum decideau ei. Mi-a luat vreo  două decenii și câțiva ani de terapie să mă pot privi în oglindă firesc, fără ură, fără dezgust, fără să plâng. Nu cred că asta e rețeta ca să ajungi la „body positivity”, ba chiar din contră, sper să nu mai fie deloc așa pentru noile generații de fete. Nu vreau să pasez propriile mele probleme cu corpul pe remarcile celor din jurul meu. Îmi asum că nu am avut discernământul de a filtra aceste „influențe” asupra propriei percepții asupra corpului, cum alte femei au reușit fără să fie „învățate” de cineva anume. Dar dacă în adolescență cineva te și învață asta ca fată și procesul devine mai conștient, eu cred că arzi niște etape extrem de chinuitoare.  Pe mine vocea aceasta din poezie m-a făcut să țin oglinda drept și să mă eliberez de oglinda din ochii altora.

Poemele tale tratează condiția femeii, dar, frecvent, și pe cea a fetei, a fetiței. Cât de greu (sau de ușor) e să scrii astăzi despre copilărie fără să cazi în capcana nostalgiei ori a demitizării?

Păi cred că am căzut cu brio în aceste capcane. E greu cu copilăria, știm cu toții că regresiile acestea te pot lăsa foarte șifonat. Unii nu se mai întorc întregi de acolo, depinde cât de adânc mergi. M-a marcat și pe mine foarte tare reîntâlnirea cu fetița din mine, copilul rămas acolo înghețat în gesturile de derută care nu mai știe încotro să o ia. Poemul scrisoare către fetița de 6 ani în galben dn Prematur e, probabil, rezultatul acelei călătorii. Nu sunt rețete ca să faci față acestor mici coborâri în infernul sau chiar în raiul copilăriei. Ești mereu pe cont propriu, chiar dacă uneori faci această călătorie umăr la umăr cu un terapeut, ceea ce ar fi și mai bine. Dar mulți reușesc să revină de acolo eliberați. Eu o țineam sechestrată pe acea fetiță, cu căluș în gură și ascunsă în beci. I-am deschis ușa, m-a îngrozit să o regăsesc mutilată așa după atâta captivitate, dar acum am adus-o în casă și am pus-o la masă, e într-o cameră mai luminoasă, cu flori, cu jucării și poate vorbi liber oricând, nu mai are niciun căluș în gură. O simt mai liniștită cum doarme în ridurile mele. Nu e 100% recuperată (poate că nici nu are cum să fie), dar se simte mult mai în siguranță așa cum e acum. Până să ajung la nostalgia după idila copilărie a trebuit să trec prin acest beci alături de ea.

Volumul tău de debut, Fisurile Elenei Vlădăreanu, Mandala Oanei Ninu au scos poezia feminină a primului deceniu al anilor 2000 din apatie. Exista șoc, stridență, un oarecare kitsch asumat hard-core în codul comun poetelor foarte tinere care au debutat la începutul mileniului. Cum te raportezi la imaginarul de atunci? Cum te-ai maturizat tu, ce ai păstrat și ce ai repudiat din ceea ce credeai acum 16-17 ani despre felul în care trebuia să arate poezia ta?

Mi-e greu să evaluez ce părți s-au maturizat și ce părți au rămas infantile sau adolscentine. Am păstrat o anume stângăcie, o poză parțial trucată cu filtre, dar asumată, și o apetență pentru stridență, toate tipice adolescenței, care au rămas la fel, cel puțin în cazul meu. Mă simt adesea copleșită de viața de adult, de decizii și de ce așteaptă lumea de la mine ca adult, de unde și sensibilitatea enormă față de presiunile externe de orice fel, care mă afectează foarte tare. Inclusiv, iată, presiunea maternității, pe care o despic în patru în acest recent volum. Recitesc pasaje din Poemextruterine cu satisfacție să regăsesc acel curaj și forța emanată de acolo, în ciuda fragilității de care dădeam dovadă. Chiar și stângăciile de acolo mi se par cumva necesare, parte din tot tabloul. Autenticitatea are oroare de perfecțiune. Poemele Elenei mi-au părut mereu fără vârstă. Scrisorile către Nikos de exemplu au avut asupra mea un impact foarte mare. Mereu când le recitesc am pielea de găină. Poate că sunt extrem de egomaniacă, dar nu repudiez nimic din acele poeme, nici chiar din cele nepublicate în volume. Le privesc acum cu mult mai multă acceptare și înțelegere. Oricât de defazate ar fi în 2021, sunt parte a devenirii mele ca om și scriitoare și sunt exact ce trebuie să fie. 

Ultima întrebare i se adresează cititoarei extrem de entuziaste Miruna Vlada. Recomandă-ne trei autoare pe care ai fi vrut să le citești în adolescență și la care ai ajuns (mult) mai târziu.

Anne Sexton, Wisława Szymborska, Maria Banuș.


Miruna Vlada s-a născut în 1986 în București. A publicat 3 volume de poezii: Poemextrauterine (Editura Paralela 45, 2004; Premiul pentru debut de Asociația Scriitorilor din București), Pauza dintre vene (Editura Cartea Romanească, 2007) și Bosnia. Partaj (Editura Cartea Românească, 2014; Premiul „Cea mai bună carte de poezie a anului 2014” la Gala Națională a Radio România Cultural). Selecții din poemele ei au fost traduse în limbile albaneză, bosniacă, engleză, franceză, germană, italiană, polonă, macedoneană, sârbă, spaniolă, suedeză, ucraineană. A studiat științe politice la București, Graz, Ljubljana și Berlin. În 2013 și-a obținut doctoratul în relații internaționale, la SNSPA. În 2016 a primit bursa „Traduki Literary Residency” în Sarajevo. Pentru moment, combină scrisul cu predarea studiilor est-europene la SNSPA București, cu activismul cultural în organizația PEN Club România și cu facilitarea de evenimente culturale.
În prezent lucrează la primul său roman, Anticoncepțional. În 2021 publică la editura Cartier volumul de poezie Prematur.
Mai multe detalii pe: http://www.mirunavlada.com

(fragment din secțiunea „Manifest extrauterin- după 16 ani”, Prematur, editura Cartier, Chișinău, 2021)

*
tot ce mai pot să scriu sunt fișele clinice ale unei
histerectomii
cu precizia chirurgiei robotice minim invazive

ce aduce în literatură o femeie fericită și împlinită?
nada
ea trebuie să fie asuprită
ca să capete voce, să însemne ceva. să se vadă vânătăile.

hai, toate asupritele să vină la mine!

Frica de alegerile noastre
e un ghem de sfoară
pe care îl aruncăm de la unii la alții.
tu, ba tu. hai tu. ba nu tu.
suntem plini de noduri. se rupe sfoara asta a amânării la un
moment dat.
Suntem deja înfășurați. legați unii de alții fedeleș.

Traducerea corpurilor e imposibilă.
Secvenționalitarea simultaneitatea
trupurilor e imposibil de redat prin traducere.
și apoi brusc pierderea functionalității trupurilor.

coma e o stare de grație
capeți o mare precizie, flexibilitate & control

Părinții pot face ceva pentru a preveni
să aibă un copil lovit de aceleași probleme ca ei?

O femeie a străzii călătorește
cu o uriașă inimă de pluș în troleu:
Haide, puteți să întindeți piciorul pe ea ca să stați mai
confortabil!

Acesta e ministerul morții – administrăm eficiența

Indiferența te paralizează.

Nu putem vorbi de vindecare fără ședințe scumpe de terapie
de grup.
Lipsa spitalelor – plecarea medicilor peste hotare –
depopularea satelor
„am bifat totul pe to do list”

*
Când nu știi să fii
o „fiică-așa-cum-trebuie”
nu știi să fii nici
o „mamă-așa-cum-trebuie”
nu trebuie să spargi oglinda
nu trebuie să te scremi
copilul cu nevoi speciale
nu are voie să se nască. ești safe.

a devenit ca un meșteșug țărănesc acesta – nașterea
va intra în curând în patrimoniul universal UNESCO
mamele nu au știut să dea mai departe
și s-a pierdut deprinderea asta a rămas ca
o poză de muzeu pentru noi
fiicele-vrăjitoare fiicele-analfabete .ntr-ale nașterii

în Singapore deja nu mai știe
nimeni să facă o muncă manuală
în afara atingerii ecranului tactil

suntem ultimele exemplare
ale speciei
Atinge-mă direct pe ecran
când e totul negru
Nu se mișcă nimic
Mă apeși
Open close end

„O femeie are nevoie de prezența energiilor masculine. Ai
început să-ți vorbești soțul sau fostul soț de rău? Nu te mira
dacă ai să faci cancer de uter.”

„Femeilor le place să fie dominate. Dacă nu o domini, femeia
o ia razna”
Anatol Basarab, 2011, numerolog

*
a venit la mine într-o noapte „îngerul infertilităţii” să mă
întrebe
„draga mea, cum am putea evita genocidul demografic?”
la Planned Parenthood în SUA copiii văzuți la ecografie sunt
numiți „viermișori”.
mi-a spus îngerul – iată o specie pe cale de apariție!

Obezitatea e singura mea formă de expresie.

Să sperăm că abdomenul supt rămâne doar în cărțile de
istorie!
Unele fapte invită
la mai mult de o singură interpretare – ele sunt un pericol
public.
get a life, not a kid!
Mi-am capitalizat singurătatea. am listat-o la bursa de bitcoin.
go shopping, don’t have a kid!
Există multe femei în depresie pentru că nu fac față presiunii
la care sunt supuse azi tocmai
mamele de către alte mame.

„o să fii o babă singură și plină de bani
care urlă la copiii din fața blocului”

Suntem avorturile nereușite ale mamelor noastre
Suntem mamele denaturate
care își regretă copiii și
care se plâng din orice fleac.

Nu mai putem face față unui narator omniscient
– noi, generația Fulgilor de Nea.

Ne naștem cu toate ovulele în noi. suntem autosuficiente de
la mama natură dar nimeni nu ne .nvață asta.
Din burta mamelor noastre
noi avem deja toate ovulele în noi.

Ne naștem cu toate bolile depozitate de la bun început
în cromozomii noștri timizi.
Suntem o debara bine organizată

Toate, din străbunică-n fiică, suntem ca niște
păstăi de mazăre așezate în alte păstăi de mazăre.


cover: Photo by Kalegin Michail on Unsplash

mm
Olga Ștefan este poetă, doctor în științele filologiei și profesoară de limba română. A debutat cu volumul Toate ceasurile (2006). Acesta a fost urmat de Saturn, zeul (2016), Charles Dickens (2017), și Civilizații (2020).