Image

Șaizecișișase, noul volum al lui Octavian Soviany, documentează emoțiile unei vârste și ale amintirilor prin acumulări și descifrări succinte (poemele scurte, fără titluri, sunt asemenea unor fișe de observație laconice) ale realității care se cere înțeleasă. Modalitatea intuită pe care Soviany și-o asumă în acest proces este depănarea, pendularea între puncte și imagini fixe ale prezentului și recursul uneori fantasmagoric la trecut sau posibilitate. Mânuirea distanțelor (între sine și poezie, între sine și ceilalți) este un exercițiu de calibrare pe care propria ipostază îl cere și care nu urmărește algoritmizarea sau încadrarea într-un ciclu de cauzalități, ci dimpotrivă, o asumare melancolică (dar realistă) a unei stări de fapt: „Ea se/ îndepărtează,/ dar niciodată/ prea mult./ Doar atât cât să crezi/ că ai putea s-o atingi/ dacă-ai întinde/ mâna mai bine./ La fel poezia:/ se află mereu/ pe pagina următoare. (…) Poemele (…)/ Rămân suspendate/ Ele sunt atmosfera”.

Direcțiile introspecției vizează, așadar, doi subiecți legați printr-un nex imperturbabil – omul și prin el dragostea, singurătatea, viața, respectiv poezia, mijloacele și funcțiile sale. Deconspirarea credințelor personale în legătură cu cea din urmă nu este un semn al certitudinii, ci mai degrabă un efort epuizant de a o înțelege care nu se soldează, ca nicio călătorie reală, cu afirmații definitive: „Un poem trebuie să fie/ vertical,/ ascuțit,/ penetrant”. Mult mai pragmatice, decisive, radicale sunt adjectivele alese pentru a reprezenta idealul, iar acesta este un alt indiciu al șovăielii care va continua până la interogarea propriei identități (poetice, umane): „Când trebuie să-ți scrii în sfârșit/ poemele singur/ și de aceea/ ies tot mai prost. (…) Poemele astea/ au cenușiul murdar/ al marilor ierbivore/ și par scrise/ de altcineva”. Finalmente, problema aparținerii revine chiar obiectului disputat, care poartă întreaga concentrație de sens, deci miza căutării, a rivalităților intime: „Semăn acum/ cu fotografia mea de copil./ Acum/ cuvintele mele/ se rostesc singure”. Unde se întrevede o (aparentă) involuție a exploratorului, tot acolo se naște revelația unui reflex antrenat, revendicat, scrisul. Manevra alterității este necesară și pentru că presupune detașare și onestitate, laolaltă cu ascuțirea simțului de observație și iscodire a exteriorului: „Iar lumea seamănă tot mai mult/ cu o baie de aburi,/ în care oamenii se scarpină unii pe alții/ pe spate, ca și cum ar trăi”. Apanajul senzorialului își testează acum limitele care se devoalează într-o succesiune de transformări: „După voluptate/ vine tăcerea./ Iar după tăcere/nu mai vine/ nimic.”. Totuși, în versurile lui Soviany voluptatea nu este vehement îndepărtată, ci ea apare uneori în mod natural extrasă dintre ipostaze și trăiri, ca în opoziția dintre tristețe și disperare: „Tristețea/ s-a apropiat de mine/ pe vârfuri, cu desuurile ei negre/ de cocotă de lux./ E de preferat disperarea/ care te izbește/ fără ifose în bărbie/ cu pumnul ei greu/ de mahalagioaică”.

Îndepărtarea de reperele cândva familiare și apropierea de realitate este și prilejul reformulării dragostei, o altă arteră a însingurării care nu mai promite și nici nu mai poate spera, ci doar intră în angrenajul unui blocaj personal: „Eu îți vorbesc despre cărțile/ care se transformă cu vremea/ în simple hârtii. Despre spitale,/ neputință și bătrânețe./ Despre speranță/ nu mai spunem nimic./ Ne spunem doar/ politicos bună seara”.Din dragoste s-a disipat fiorul decisiv de voluptate al tinereții, însă au rămas nevoia de blândețe, fragilitatea, jindul către afecțiune: „Și eu sunt o grădină/ care trebuie îngrijită/ cu multă răbdare”. În acest moment al acumulărilor din volumul său, Soviany revine la relația și ocolurile dimprejurul poeziei, de data aceasta pe un timbru la fel de deznădăjduit ca tonalitatea versurilor din deschiderea cărții: „Mie poezia/ mi-a făcut/ numai rău.” Apoi: „dragostea, poezia,/ secerătoarea cu aburi/ și alte obiecte/ perfect inutile” (…) „Poezia e un/ prezervativ consumat/ la care oamenii/ se uită cu scârbă”. Într-un alt poem, unde putem întrezări dialogul cu poeticul și tematicile mazilesciene, se produce desprinderea de moștenirea conștientizată a propriului destin: „N-am inventat eu poezia./ Am primit totul în dar/ și trebuie/ să dăruiesc tot./ O să plec de aici/ cu mâinile goale.”

Octavian Soviany povestește sufletul unei vârste, însă orientarea discursului său nu este unilaterală. Efortul cititorului său se vrea a fi în primul rând de natură empatică pentru că, deși facil este să atribuim singurătatea, vulnerabilitatea, trepidațiile revelațiilor, fragilitatea unei anumite perioade a vieții omenești, un exercițiu de preîntâmpinare a propriilor ipostaze viitoare descoperă sau așază în noi blândețea. Deși demersul din Șaizecișișase este de natură intimistă (ca poezia întreagă, în cele din urmă), prelungirile și ecourile sale sunt depersonalizate și reasumate prin deplasarea pe care aducerea în propria viață și resemantizarea afectivă le naște.